DRAGOȘ GALBUR: "AM TRĂIT O VIAȚĂ ÎN BĂLȚI ȘI NU AM ȘTIUT DE EXISTENȚA ACESTUI LOC, ACESTEI ISTORII NEDREPTE CU FINAL TRAGIC"

Cred că am scris materialul de mai jos încă în 2016, deoarece anume în acel an s-au împlinit 24 de ani de la instalarea și sfințirea Troiței ridicate în memoria prizonierilor lagărului nr. 33 din Bălți. Doar că nu-mi pot aminti unde l-am publicat. Și pentru că nu doresc să-l pierd, mi-am zis să-l distribui în una din paginile acestui blog, însoțit și de câteva poze mai proaspete. Chiar dacă mai multe fapte și date le-am înșirat în materiale cu alte titluri din acest serial.

MORMINTE FĂRĂ CRUCE

Arhiva militară rusă este dispusă să ofere, contra plată, numele persoanelor decedate în lagărul de prizonieri de la Bălţi

În ziua de 7 mai curent s-au împlinit 24 de ani de la momentul când, în lunca Răutului din sud-estul oraşului Bălţi, a fost instalată şi sfinţită o Troiţă în memoria victimelor lagărului de prizonieri, care a activat în acestă localitate pe parcursul verii şi toamnei lui 1944. Ca şi în alţi ani de după producerea acelui eveniment, puţinele rude ramase în viaţă ale prizonierilor, osemintele cărora zac în lunca Răutului, precum şi oameni de bună credinţă din Bălţi, dar şi din alte localităţi ale nordului RM, au cinstit în cadrul unui tedeum, memoria deţinuţilor. Şi au constatat, pentru a câta oară, că guvernării nu-i pasă de milostivire şi pocăinţă pentru a-i comemora omeneşte pe cei care s-au aflat fără voia lor şi au murit de foame şi in chinuri în acel lagăr acum 72 de ani.

DATE GROAZNICE ŞI BINE DOSITE DE AUTORITĂŢILE SOVIETICE

Evenimentul de acum 24 de ani s-a produs din iniţiativa unei echipe de ziarişti de la fostul săptămânal „Curierul de Nord”, editat în acea perioadă la Bălţi. Aceştia au avut îndrăzneala să publice în premieră date groaznice şi bine dosite de autorităţile sovietice despre activitatea lagărului de prizonieri din localitate.

Prima scrisoare la temă ziarul a inserat-o în numărul din 17 ianuarie 1992, în care se anunţa că „la nişte lucrări de terasament în viitorul cartier locativ „Luceafărul”, s-a dat de o mulţime de oase şi că mai mulţi martori oculari ai evenimentelor din timpul războiului şi din perioada postbelică afirmă că e vorba de osemintele a sute de prizonieri”. Peste o săptămână „Curierul de Nord” scria că „până acuma nimeni n-a vorbit despre aceasta”, referindu-se la spusele unui bălţean care locuia în vecinătatea fostului lagăr de prizonieri. Au urmat apoi declaraţiile a sute de alţi martori oculari din nordul republicii, care au avut de suferit din cauza lagarului din Baltţi.

Iar între timp, aşa cum anunţa Boris Griţunic, arhitectul şef de atunci al oraşului Bălţi, lucrările de fundaţie pe acel loc au fost stopate şi s-au făcut demersuri la diverse instanţe pentru a se stabili perimetrul exact al fostului lagăr de prizonieri şi mormintelor comune ale celora ce au murit în el. „Deşi ni s-a promis acţiuni concrete, nimeni nu a încercat să întreprindă ceva concret în această direcţie”, scria în “Curierul de Nord” Boris Griţunic.

ARHIVA NAŢIONALĂ NU DISPUNEA DE DATE DESPRE LAGĂRUL DE LA BĂLŢI

Mai târziu, timp de câţiva ani, hebdomadarul bălţean a publicat un serial de materiale la rubrica „Morminte fără cruce” care evocau mărturisirile unor prizonieri scăpaţi din lagăr, a rudelor celora care au murit aici, ori a martorilor evenimentelor tragice ale perioadei respective. Din spusele lor s-a constatat că în lagărul din lunca Răutului s-au aflat prizonieri făcuţi de autorităţile sovietice după încheierea operaţiei Iaşi-Chişinău, aceştia fiind feciori basarabeni mobilizaţi în Armata Română, dar şi foarte mulţi ostaşi de alte naţionalităţi.

Preşedintele comitetului executiv al raionului Glodeni din anul 1992, Leonid Istrati, povestea în paginile „Curierului de Nord” că avea doar şapte ani când în toamna lui 1944 a venit la Bălţi pentru a se întâlni cu tatăl său. „Am văzut chinurile oamenilor aflaţi după rândurile de sârmă ghimpată şi în acele câteva minute cât ne-au dat voie ca să-l vedem pe tăticu, mi se pare că îmbătrânisem şi eu. Tata avea atunci 32 de ani. I s-a permis să ne ţină în braţe câte un minut pe fiecare din cei trei copii, iar când i-a venit rândul surorii mai mici, nu ştiu de ce soldatul s-a supărat şi l-a bătut pe tata, noi fiind alungaţi. L-am zărit apoi de departe, de la vre-o 50-100 de metri. Mai mult nu l-am văzut. A fost dus în Sâktâvkar, unde a murit”.

Bălţeanca Xenia Ruban scria că soţul ei a fost ofiţer în Armata Română şi direct de la Iaşi a fost adus de sovietici la Bălţi. „Zi şi noapte stăteam lângă lagăr şi vedeam cum îi duceau de vii la groapă. Nu li se dădea nimic de mâncat, li se aruncau doar coji de harbuz şi bostan precum şi ştiuleţi de porumb. Soţul meu a rămas viu, dar de câte ori a scris pe la Chişinău, nimeni niciodată nu i-a răspuns, de parcă acest lagăr ar fi fost undeva în altă ţară”.

Iar Emilia Ţurcanu, fiica fostului prizonier Efteni Ţurcanu din Baraboi, Donduşeni, spunea la un an după instalarea Troiţei că intrase, între timp, în posesia unui răspuns oficial primit de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, în care era înştiinţată că „în fondurile de documente aflate la păstrare nu sunt date despre Ţurcanu Efteni Calistrat” şi că instituţia nu dispune „de informaţii despre lagărul de prizonieri din Bălţi”.

DATELE OFICIALE DESPRE LAGĂRUL DIN BĂLŢI SE AFLĂ LA MOSCOVA

Primele informaţii oficiale, dar incomplete, despre activitatea lagărului din Bălţi,  numărul celora ce au murit aici şi despre locul de înmormântare a lor, au fost aflate tocmai în  februarie 2002, de la Arhiva Militară de Stat din Rusia. Potrivit lui V. L. Voronţov, director adjunct al respectivei instituţii, Lagărul de prizonieri nr. 33 din cadrul NKVD-ului sovietic a fost creat la 26 septembrie 1943 în oraşul Poltava. La acel moment el avea drept scop primirea, selectarea şi transmiterea în locurile de detenţie a prizonierilor capturaţi după încheierea operaţiilor militare de la Uman şi Kirovograd. La Bălţi acesta a ajuns în timpul luptelor din cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău şi s-a aflat în această localitate, potrivit sursei citate, în perioada 16 iulie – 10 octombrie 1944. Puncte speciale de capturare a prizonierilor, trei la număr, au fost dislocate ceva mai devreme în localităţi învecinate Bălţiului.

Datele arhivei moscovite arată că lagărul nr. 33 avea o capacitate de 20 mii de prizonieri, iar punctele de capturare puteau să pimească până la 2 mii de prizonieri. În perioada cât a funcţionat nu doar la Bălţi (septembrie 1943 – septembrie 1945) prin acest lagăr au trecut peste 331 mii de persoane, multe dintre care nu au mai ajuns la locurile de detenţie. În ele s-au aflat prizonieri militari germani, unguri, austrieci, poloni, francezi, sârbi, horvaţi, belgieni, ucraineni, ruşi, cehi, italieni, români şi de alte naţionalităţi.

Arhiva moscovită nu a furnizat informaţii definitive despre persoanele moarte în lagăr în perioada cât s-a aflat la Bălţi. Potrvit unui alt document parvenit de la aceeaşi instituţie şi semnat de un alt adjunct al şefului Arhivei ruse, zis V. I. Korotaev, doar în perioada 11 – 30 septembrie 1944 la cimitirile din Bălţi au fost înmormântaţi 2052 de prizonieri care au murit în lagărul nr. 33, iar între 1 şi 7 octombrie în lagăr au fost înregistraţi 509 prizonieri morţi. V. Korotaev mai comunică că în 1944 la Bălţi erau dislocate lagărul pentru prizonieri nr. 103, o filială a lagărului de prizonieri nr.198 şi spitalul special cu numărul 3376. V. Korotaev afirma că arhiva rusească dispune de actele de înmormântre a prizonierilor decedaţi în aceste lagăre şi că ele pot fi obţinute doar în baza unor contracte contra plată.

Potrivit copiei unui registru oferit de aceeaşi arhivă moscovită, la 1 octombrie 1944 în lagărul nr. 33 au fost înregistraţi 154 de morţi, înmormântaţi în aceeaşi şi a doua zi în patru morminte comune, iar datele despre numele acestora şi locurile mormintelor fiind lipsă. La 2, 3 şi 4 octombrie, au fost înregistraţi 91, 97 şi, respectiv, 74 de prizonieri morţi, care au fost daţi pământului, de asemenea, în morminte comune. Aceste morminte comune, potrivit aceloraşi surse, au fost săpate în cimitire speciale pentru prizonieri militari. Documentele mai arată că prizonierii mureau de enterocolită, pneumonie, tuberculoză, distrofie, malarie, etc. Doar în perioada 11 – 30 septembrie 1944 de enterocolită au murit 1243 de prizonieri.

Primul nume înscris pe mormântul comun din lunca Răutului este cel al ucraineanului bucovinean, Cornili Oliinic. Rudele acestuia sosite la Bălţi, au instalat o placă chiar la poalele Troiţei din lemn. Un alt nume despre care s-a scris oficial că a trecut prin lagărul de la Bălţi, dar de soarta de mai departe a căruia încă nu se ştie nimic, este cel al rusului Gust Vladimir Petrovici, născut în 1917 şi care împreună cu alţi circa 4000 de ofiţeri prizonieri de diferite naţionalităţi au fost expediaţi la 30 iunie 1944 de undeva de pe linia întâia a frontului în lagărul nr. 27 al NKVD-ului sovietic din Krasnogorsk. Dar înainte de a fi trimişi la punctul de destinaţie, aceştia au trecut prin lagărul de la Bălţi. Cel puţin aşa arată unul din documentele parvenite de la aceaşi arhivă rusă în adresa Uniunii veteranilor de răzoi ai Armatei Române şi a urmaşilor lor din R. Moldova.

MOREV ŞI PANCIUK AU ÎNGROPAT PROIECTUL “BISERICII OASELOR”

De Paşti am vizitat locul unde s-a aflat lagarul de prizonieri şi am constatat că Crucifixul, instalat aici la 7 mai 1992, deabia de mai poate rezista în bataia vântului, a uitarii şi indiferenţei autorităţilor locale. Pacatul e mare. În primul rând în faţa lui Dumnezeu, dar şi în fata onoarei, imaginii Primariei Balti, a întregii societăţi. Am tras această concluzie amintind că Troiţa a fost instalata de noi, un grup de ziarişti de la săptămânalul “Curierul de Nord”, dar material am fost ajutati de Primăria Bălţi, condusă atunci de agrarianul Vladimir Tonciuc. E şi opera meşterilor populari Pavel Curatu şi Maxim Odagiu din Fundurii Vechi, Glodeni, care au depus eforturi sufletiste în confecţionarea Troiţei.

Dupa 1996, Victor Morev, apoi Vasile Panciuk, şi-au bătut joc nu doar de osemintele prizonierilor înhumate în această luncă, dar şi de colegii de breaslă care au activat în cadrul primăriei Bălţi de pe timpul lui Vladimir Tonciuc, de cei doi meşteri populari, de rudele victimelor şi de toată suflarea de bună credinţă. Tot aceşti doi indivizi nu au permis construcţia în vecinătatea Troiţei a unei Biserici a Oaselor, precum se anunţase la 7 mai 1992, în cadrul serviciului divin de sfinţire a  Crucifixului. Despre actuala guvernare de la Bălţi îmi e greu sa zic ceva, deoarece, bănuiesc, Renato Usatâi nu ştie nimic despre acest Crucifix. Iar concluzia care se cere trasă este urmatoarea: metalul tancului instalat in centrul Bălţiului este pentru primăria Bălţi mai scump decât memoria oamenilor ce au murit în vara şi toamna anului 1944 în lagarul de la Bălţi.

P.S. Pusesem punct acestui material, când găsesc întro reţea de socializare nişte rânduri care, la sigur, merită să fie citite şi de altă lume. Ele au fost scrise la 21 mai 2013 şi aparţin blogherului Dragos Galbur, care a copilărit în vecinătate cu locul unde a fos dislocat lagărul de prizonieri din Bălţi. „Eu am trăit o viață întreagă în Bălți și nici nu am știut de existența acestui loc, acestei istorii nedrepte cu final tragic. Nu am avut de unde ști. Abia când am ajuns la universitate și am devenit pasionat de istorie, am aflat, cu stupoare, că locul, pe unde în copilărie mă jucam de-a războiul, cineva, mai demult, chiar s-a războit. Așa suntem noi, moldovenii, mereu căutăm să ne construim un viitor, dar nici măcar nu ne cunoaștem istoria sau mai rău, nici nu prea vrem s-o cunoaștem.”

Din partea  redacţiei: Cred că demult a venit timpul ca cetăţenii Republicii Moldova să cunoască istoria ţării lor precum şi soarta celora pe care viaţa i-a făcut cu, ori fără voinţa lor, să fie etichetaţi „duşmani ai  Puterii Sovietice”. Dacă autorităţile Federaţiei Ruse sunt dispuse să ofere date despre numele prizonierilor osemintele cărora zac în mormintele comune din lunca Răutului, de ce Arhiva Naţională a Republicii Moldova nu şi-ar asuma responsabilitatea să facă lumină şi în această mare durere a poporului basarabean?