PRIMELE NUME: DESPRE CEI CE AU STAT, AU MURIT, ORI AU FOST TRIMIȘI ÎN SPATELE FRONTULUI PENTRU "A-ȘI ISPĂȘI PEDEAPSA"

Atunci, la începuturi, nu am cunoscut prea multe nume ale foștilor prizonieri. Se întâmpla să vorbim cu cineva care a stat în lagăr, dar nu puteam să-i aflăm numele. Lumea se mai temea să vorbească deschis despre ceea ce a fost interzis zeci de ani să se vorbească. 

Dar primul nume al unui prizonier ce a stat și a murit în lagărul NKVD-ist nr. 33 l-am aflat ca de la... Dumnezeu. Muncitorii care semnalase descoperirea unor oase și cranii omenești în timp ce nivelau terenul unui viitor șantier, au găsit și o placă funerară cu un text gravat în limba ucraineană. Aceasta anunța că într-un mormânt din acea zonă își ducea somnul de veci Oliinik Kornil Mihailovici, născut în Bucovina în anul 1918 și decedat în lagărul din Bălți în 1944. 

Placa, se vede, fusese instalată pe un mormânt convențional de către cineva dintre rudele decedatului. Se presupunea că e vorba despre un mormânt frățesc, deoarece textul de pe placă ne spune că în el zac osemintele a sute de persoane tinere, care au murit departe de locurile natale. 

Puteți vedea fotografia acestei plăci montată împreună cu o altă poză, făcută, dacă nu greșesc, peste un an sau chiar doi de la inaugurarea Crucifixului. Iar majoritatea celor prezenți în poză sunt persoane care au trecut prin acel lagăr. Sunt sigur de aceasta, deoarece ambele poze și montajul îmi aparțin.

Din materialele ce au fost publicate în "Curierul de Nord", în măsura posibilităților, am putut descoperi doar câteva nume. Nume despre care au povestit rudele celor pătimiți, ori chiar foști prizonieri scăpați ca prin minune de la moarte. Le prezentăm mai jos, dar vă rog să realizați, în primul rând, că au trecut deja trei decenii de la momentul celor publicate. Și in al doilea rând, că acestea au fost scrise din amintirile unor persoane ce au trecut prin lagăr, a rudelor sau cunoscuților celor ce au stat aici, amintiri răscolite din memorii după circa 50 de ani de la evenimentele tragice.

În numărul din 6 martie 1992 găsim, de exemplu, "Mărturisirile unui prizonier al lagărului de concentrare din Bălți", un material de proporții cu acest titlu, dar din care nu putem afla numele celuia ce a oferit detalii ziariștilor. Prizonierul a dorit să rămână în anonimat, probabil, din motiv de teamă să nu fie persecutat. Dar ne-a spus că este născut în localitatea Egorovca, județul Soroca. Tot el îl numește pe Ion Cencișciuc. un alt prizonier care îi oferise cojocul său pentru a se încălzi atunci când suferea de friguri. 

Procopie Duminică din Trifănești, Florești este cel de-al doilea prizonier numele căruia l-a aflat "Curierul de Nord".  Jurnalista Tatiana Sturza, cea care a consemnat un materialul la această temă, scrie: "L-am găsit întâmplător, mai bine zis ne-a găsit el pe noi, Procopie Duminică fiind bălțean. Venit la redacție zilele trecute pentru a-i face o Scrisoare către Parlament, am legat întâmplător capăt de vorbă, cu uimire aflând că este un om dintre cei 45 mii de prizonieri ai lagărului din Bălți, pe care ne-am apucat să-i căutăm. Iată ce ne-a povestit...:" 

Încheiem aici relatarea Tatianei Sturza cu gândul să includem în altă pagină a blogului toate mărturisirile lui Procopie Duminică preluate, desigur, din "Curierul de Nord".

Președintele comitetului executiv al raionului Glodeni în 1992, Leonid Istrati, într-un alt material publicat în paginile „Curierului de Nord” povestea că avea doar șapte ani când în toamna lui 1944 a venit la Bălţi pentru a se întâlni cu tatăl său. „Am văzut chinurile oamenilor aflaţi după rândurile de sârmă ghimpată şi în acele câteva minute câte ne-au dat ca să-l vedem pe tăticu, mi se pare că îmbătrânisem şi eu. Tata avea atunci 32 de ani. I-a fost permis să ne ţină în braţe câte un minut pe fiecare din cei trei copii, iar când i-a venit rândul surorii mai mici, nu ştiu de ce soldatul s-a supărat şi l-a bătut pe tata, noi fiind alungaţi. L-am zărit apoi de departe, de la vre-o 50-100 de metri. Mai mult nu l-am văzut. A fost dus în Sâktâvkar, unde a murit”. 

Bălţeanca Xenia Ruban ne-a scris că soţul ei a fost ofiţer în Armata Română şi direct de la Iaşi a fost adus de sovietici la Bălţi. „Zi şi noapte stăteam lângă lagăr şi vedeam cum îi duceau de vii la groapă. Nu li se dădea nimic de mâncat, li se aruncau doar coji de harbuz şi bostan, precum şi ştuleţi de porumb. Soţul meu a rămas viu, dar de câte ori a scris pe la Chişinău, nimeni niciodată nu i-a răspuns, de parcă acest lagăr ar fi fost undeva în altă ţară”. 

Iar Emilia Ţurcanu, fiica fostului prizonier al lagărului bălţean, Efteni Ţurcanu din Baraboi, Donduşeni, spunea la un an după instalarea Troiţei că intrase între timp în posesia unui răspuns primit de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova în care era înştiinţată că „în fondurile de documente aflate la păstrare în Arhiva Naţională nu sunt date despre Ţurcanu Efteni Calistrat şi că instituţia nu dispune de informaţii despre lagărul de prizonieri din Bălţi”.

Un alt nume despre care s-a scris oficial că a trecut prin lagărul de la Bălţi, dar de soarta de mai departe a căruia încă nu se ştie nimic, este cel al rusului Gust Vladimir Petrovici, născut la 1917 şi care împreună cu alţi circa 4000 de ofiţeri prizonieri de diferite naţionalităţi au fost expediaţi pe 30 iunie 1944 de undeva de pe linia întâia a frontului în lagărul nr. 27 al nkvd-ului sovietic din Krasnogorsk. Dar înainte de a fi trimişi la punctul de destinaţie, aceştia au trecut prin lagărul de triere din Bălţi. Cel puţin aşa arată unul din documentele Arhivei militare de stat din Federația Rusă, în posesia căruia intrase Uniunea veteranilor de război ai Armatei Române şi a urmaşilor lor din R. Moldova.

Si încă un nume. Că e real sau inventat, întrebați-o pe Lilia Bicec-Zanardelli, autoarea romanului "Lagărul 33", roman editat acum câțiva ani, iar mai apoi publicat și în limba italiană în Italia, unde s-a stabilit cu traiul autoarea. Lilia Bicec-Zanardelli i-a zis Vittorio Monttini. Iată ce scrie ea în prefața cărții la această temă.

"Romanul evocă un episod dramatic din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Este cazul masacrului din preajma Bălţiului, un oraș situat în nordul Basarabiei. Această zonă mlăștinoasă din lunca Răutului a devenit mormânt pentru mii de soldați aliați ai Germaniei fasciste. Povestirile celor care au luptat pe Frontul de Est sunt mărturie că mulți prizonieri au fost lichidați prin împușcare, alții au fost duși în lagărele din Moldova și Transnistria. Protagonistul romanului, Vittorio Monttini, prizonier de război de origine italiană este unul din puținii supraviețuitori ai hecatombei. Se salvează evadând din groapa comună. Trece printr-un lung delir provocat de glonțul din omoplat și tifosul exantematic. Când se întremează de-a binelea și decide să se predea autorităților este deportat în Siberia împreună cu familia care l-a salvat. Astfel rămâne prizonier pentru toată viața într-o țară străină, cu un sistem ostil, dar în care este prins ca într-o lavă incandescentă. Prima scrisoare trimisă în taină părinților îi este confiscată. Fiind considerat spion american este transferat într-o închisoare cu regim strict. Destinul îl trece nemilos printr-o serie de galerii ale vieții, îl aruncă în abisuri, și-l scoate la țărm când speranțele sunt minime. Supraviețuiește tuturor vicisitudinilor urmărit de o constantă și nestăvilită dorință de a se întoarce acasă, în Italia. Personajul ajunge a fi un mesager al morților pentru care are un angajament… Între timp devine tată. Își dă seama că are încă o datorie importantă, ambele responsabilități fiind esențiale. Romanul este o reflecție asupra trecutului în care protagonistul este implicat în tot ce se întâmplă în societatea din spațiul ex-sovietic. După căderea zidului din Berlin speră să revină în sfârșit în Italia, astfel restabilindu-și echilibrul sufletesc. Însă fantoma masacrului din Bălți îl urmărește. Ajuns bătrân nu-i mai este teamă de autorități și-i povestește nepoatei sale adevărul despre miile de militari, aliați ai Reich-ului, ajunși prizonieri ai lagărului nr. 33 din Bălți și masacrați. Mesajul romanului se bazează pe date autentice care au suport istoric, iar pe parcursul narațiunii imaginarul se alternă cu o existență concretă. Actualmente pe acest loc este o simplă Troiță instalată la 7 mai 1992 de către ziariștii săptămânalului „Curierul de Nord”, iar pământul din împrejurime continuă să suspine."