"PÂNĂ ACUMA NIMENI N-A VORBIT DESPRE ASTA"

Prima știre despre lagărul din Bălți "Curierul de Nord" a inserat-o la 17 ianuarie 1992, când comunica că „la nişte lucrări de terasament în viitorul cartier locativ „Luceafărul” s-a dat de o mulţime de oase”, iar bălțenii mai în vârstă afirmau că e vorba despre osemintele a mii de prizonieri. Deja în numărul din 28 februarie ziarul publica explicaţiile arhitectului şef de atunci al oraşului, Boris Griţunic, care lămurea că lucrările de fundaţie pe acel loc au fost stopate şi că personal a făcut demersuri la diverse instanţe pentru a se stabili perimetrul exact al fostului lagăr de prizonieri şi a mormintelor comune ale celora ce au murit în el. „Deşi ni s-a promis acţiuni concrete, nimeni nu a încercat să întreprindă ceva concret în această direcţie”, mărturisea Boris Griţunic. 

Dar totul a început de la o altă știre, despre care noi nici nu puteam bănui ce rezonanță va avea. Ceea ce vedeți în poza de mai jos este un număr de la începuturile editării săptămânalului din Bălți. Chiar în pagina întâia și chiar la deschiderea ediției e o știre bombă pentru acea perioada. Bombă, deoarece eram în 7 februarie 1992, la al cincilea număr al "Curierului..." de la lansare. 

Nu sunt sigur, dar bănuiesc că Valeriu Gorbul, care exercita funcția de secretar de redacție, a fost nevoit să refacă macheta primei pagini a numărului din cauza apariției știrii întitulate "Până acum nimeni n-a vorbit despre asta". E o știre de câteva rânduri pe prima pagină, urmată de o relatare mai desfășurată plasată în pagina patra, în care cineva dintre martorii oculari ai evenimentelor din vara anului 1944 a povestit ce văzuse după cele două rânduri de sârmă ghimpată ale  lagărului. Important, de asemenea, e să vă spunem că respectivul martor, o doamnă din Bălți, a solicitat să rămână  în anonimat de frică să nu fie persecutată. Avea și motive serioase: până atunci nimeni nu îndrăznise să vorbească despre lagărul din Bălți. Iar noi, jurnaliștii de la "Curierul de Nord", ne-am convins că lumea se teme să vorbească despre Lagărul nr. 33, după 7 februarie 1992, când ne-a vizitat cineva de la fostul KGB și ne-a iscodit de ce am publicat ceea ce am publicat. De fapt am anunțat că în timpul "unor lucrări de terasament din preajma stației de epurare s-a dat de o mulțime de oase și cranii de om. Lucrările au fost oprite. Iar la redacție a telefonat o bălțeancă, care a venit cu unele mărturii, rugând ca provizoriu să rămână în anonimat."

Iată doar două fragmente din ceea ce am publicat în pagina 4-a a "Curierului de Nord" din 7 februarie 1992,  povestite de către doamna care a solicitat anonimatul. 

"Eram măricică, mă duceam cu părinții în câmp la lucru. Când ne întorceam acasă (trăiam chiar lângă lagăr), aruncam din căruță porumb peste sârma ghimpată. Sărmanii prizonieri se aruncau ca haita la pradă. Erau sleiți de puteri și atât de mulți de se împiedicau unul de altul când mergeau. Porumbul era în țintă, bun de fiert sau de copt - cine dovedea să apuce vreo bucățică, îl mânca crud, cu tot cu știulete".

"Era aici și un om din Visoca, județul Soroca. Acesta era satul mamei mele, Lucheria o chema. A trimis pe cineva de a spus celor din sat să vină, poate îl vor putea scoate. Au venit cu căruța. Au adus de mâncare, băutură. Era greu și santinelele, dacă se nimereau oameni mai blajini, ca să mănânce și ei ceva, le dădeau drumul. Cred că îi însemnau ca pierdut ori dezertat și îi eliberau. După ce a scăpat (nu-mi aduc aminte numele lui) au trecut cu toții pe la noi. Mama făcuse mămăliguță, i-a pus la o măsuță rotundă în fața casei. Credeam că va mânca, știind că e lihnit de foame. A gustat. Și-a șters gura cu mâneca, a mulțumit și a cerut apă. A băut de parcă era foarte însetat. Au mai scăpat și alții, dar cei mai mulți s-au stins acolo cu zile. Sleiți de foame și bătăi că nu se supuneau fiecărui ordin, cădeau. Mai ales vara. Îi bătea soarele la cap. Pe cei care mureau, pe cei care cădeau fără cunoștință de nu mai puteau să se ridice singuri, îi puneau pe niște pânze groase și îi duceau pe șes. Au săpat o groapă, ei singuri, prizonierii. Avea la vreo 4-5 metri adâncime, erau aruncați în ea de-a valma. Vă spun: unii morți și reci de-amu, alții cu sângele cald... " 

Începând cu acest număr "Curierul de Nord" a inițiat rubrica "Morminte fără cruce", publicând un serial întreg de materiale, care de fapt, erau spusele unor martori oculari, ori chiar a unor persoane ce au trecut prin acest lagăr groaznic. Voi încerca, pe parcurs, să public măcar fragmente din ceea ce am mai putut păstra din colecția ziarului căruia i-am consacrat 5 ani și 3 luni.