ASTĂZI SE ÎMPLINESC 31 DE ANI DE LA ÎNĂLȚAREA CRUCIFIXULUI ÎN MEMORIA PRIZONIERILOR UCIȘI ÎN LAGĂRUL MORȚII NR. 33 DIN BĂLȚI

Vedeți în plan secund Crucifixul? Da, e împodobit cu pomeni. Semn că poza a fost făcută pe 7 mai 1992, o zi de joi, când tipografia din Bălți tipărea numărul ordinar al săptămânalului "Curierul de Nord".  Ziarul pe care-l editam împlinise la acel moment doar patru luni de la apariția primului număr. Anume în acea zi s-a întâmplat ce s-a întâmplat: a fost inaugurat și sfințit Crucifixul. 

Îmi pare inutil să repet ce am scris despre cum au aflat bălțenii povestea lagărului de prizonieri din orașul în care locuiesc. Ziarul nostru a povestit, sper, cu lux de amănunte cam tot ce aflasem la acel moment despre lagăr, iar eu fac aceiași treabă în secvențele ce le public în blog. 

Spun acestea, precizând că puțină lume știa despre existența unui lagăr de prizonieri la Bălți. În care au fost închiși și au murit mii de  basarabeni înrolați în timpul celui de-al doilea război mondial în Armata Română. Și nu numai basarabeni. Iar cei care știau câte ceva despre ce s-a întâmplat în lagărul nkvd-ist nr. 33 în vara și toamna anului 1944, se temeau să vorbească adevărul. Mai mult, de frică, ei ascundeau faptul că cunosc careva amănunte despre acele evenimente tragice. Doar până la momentul când "Curierul de Nord" a publicat, pe 17 ianuarie 1992, știrea cu titlul  "Până acum nimeni n-a vorbit despre asta...". 

A avut efectul unei bombe această știre. Lumea a început să intre pe la redacție. Să ne povestească despre grozăviile din lagăr. Ne vizitau rude și cunoscuți ale celora ce au murit acolo, foști prizonieri, încă în viață în acei ani.

Anume ei,  cei ce ne treceau pragul, ne-au sugerat ideea înălțării Crucifixului. Și cea a edificării, în teritoriu, a unei Biserici a Oaselor. Chiar și ziua când urma să fie înălțată și sfințită Troița, tot ei ne-au propus-o. Și tot ei, pare-mi-se, ne-au recomandat doi meșteri iscusiți - Pavel Curatu și Maxim Odagiu, ambii din raionul Glodeni - care urmau să cioplească în lemn chipul lui Iisus și să asambleze un Crucifix. Într-un termen scurt, ei au creat o adevărată operă de artă. Iar primăria Bălți, condusă atunci de Vladimir Tonciuc, ne-a găsit  niște sponsori care au asigurat cheltuielile materiale pentru instalarea Troiței.

Azi mă simt obligat să recunosc că nu am reușit să găsesc poze de la acel eveniment. Dispun doar de o colecție incompletă a săptămânalului "Curierul de Nord" din acei ani, în care au fost publicate câteva fotografii de la eveniment. Și doar două imagini, pe care le-am mai publicat, cu echipa din acea perioadă a redacției ziarului alături de colegi de la "Gazeta de Botoșani", România, și mai multă lume de bună credință din Bălți. Le puteți vedea și aici pe ambele.

A fost multă lume. Foarte multă. Un sobor de preoți, condus de episcopul de Bălți din acei ani, Petru, care în prezent este Mitropolitul Basarabiei, a oficiat un parastas. Pentru prima dată la mormânt au fost aprinse lumânări, s-a dat de pomană, s-au vărsat lacrimi de durere și de grea suferință.

Iar ziarul nostru a scris, spre exemplu, și despre ce a vorbit la Crucifix președintele de atunci al raionului Glodeni, Leonid Istrati. El a povestit cum l-a văzut pentru ultima dată pe propriul tată, menționând că avea doar șapte ani când, împreună cu mama, fratele și sora sa, în toamna lui 1944 au venit la Bălţi pentru a-l vedea. „Am văzut chinurile oamenilor aflați după rândurile de sârmă ghimpată şi în acele câteva minute câte ne-au dat ca să-l vedem pe tăticu, mi se pare că îmbătrânisem şi eu. Tata avea atunci 32 de ani. I-a fost permis să ne ţină în braţe câte un minut pe fiecare din cei trei copii, iar când i-a venit rândul surorii mai mici, nu ştiu de ce soldatul s-a supărat şi l-a bătut pe tata, noi fiind alungaţi. L-am zărit apoi de departe, de la vre-o 50-100 de metri. Mai mult nu l-am văzut. A fost dus în Sâktâvkar, unde a murit”. 

 

Impus să postez aceste imagini, deoarece sunt de la acel eveniment, doar că ele sunt preluate din paginile "Curierului de Nord". Le public cu calitatea care o au, deoarece nu am, așa cum vă mai spuneam, alte fotografii din ziua de 7 mai 1992 făcute la Crucifix. Excepție sunt cele două poze în care suntem noi, jurnaliștii de la "Curierul de Nord" și "Gazeta de Botoșani", precum și altă lume de bună credință. Avem, însă, alte poze din diferite perioade ale existenței Crucifixului, multe din ele bine cunoscute deja. Le plasez și aici, pentru a întregi cronica trecerii prin timp a Crucifixului. Dar și pentru a aminti autorităților bălțene că morții nu pot fi împărțiți în ai noștri și ai lor.