NICI ÎN PREZENT, FOSTUL LAGĂR AL MORȚII NR. 33 DIN BĂLȚI NU POATE SCĂPA DE FLĂCĂRILE POJARULUI DECLANȘAT ÎN VARA ANULUI 1944

Aseară, 21 iulie 2022, fostul lagăr al morții nr. 33 din Bălți a ars. Prima senzație pe care am avut-o când am auzit noutatea, a fost că focul aprins de KGB-ul sovietic în vara anului 1944 în lunca Răutului, încă mai mocnește și că flăcările lui pot izbucni oricând. 

Din fericire, Troița instalată pe 7 mai 1992 de către noi, ziariștii săptămânalului "Curierul de Nord", a rămas în picioare. Cel puțin, așa arată în pozele publicate de către mai multe surse, Crucifixul nostru de pe movila adunată din osemintele prizonierilor decedați și uciși de sovietici în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944 în lagărul morții nr. 33.

Bălțeanul Ion Urușciuc, care este autorul acestor poze înspăimântătoare, susține că teritoriul fostului lagăr sovietic de exterminare nr. 33 a fost cuprins de flăcări. Și că în zona afectată au rămas doar Crucifixul și niște cocostârci.

Distribuind postarea lui Ion Urusciuc, medicul Dragoș Galbur, care spunea cândva că în copilăria sa se juca cu prietenii din mahala în lunca Răutului, susține că "a asistat la cel mai mare incendiu intraurban de vegetație la Bălți. Teritoriul fostului lagăr sovietic de exterminare  nr. 33 din zona Metro a ars practic complet. Însă ce m-a marcat profund este că a rămas intactă doar crucea ridicată în memoria zecilor de mii de soldați români, italieni, nemți, maghiari, cehi, etc, executați și îngropați acolo de către sovietici. Zic că e o minune sau un semn divin!"

Scriitoarea Lilia Bicec, care a publicat un roman despre un italian aruncat de sovietici într-un mormânt comun, dar rămas ca prin minune în viață, a lăsat sub postarea lui Ion Urușciuc doar patru cuvinte: "Se răzbună și osemintele".

Și Tatiana Chetrari, jurnalista care a publicat un serial întreg de materiale despre lagărul de prizonieri din Bălți în săptămânalul "Curierul de Nord", a venit cu un scurt comentariu sub pozele cu incendiul din teritoriul fostului lagăr de prizonieri din Bălți. "Crucifixul instalat în 1992 de echipa de jurnaliști care formau redacția săptămânalului "Curierul de Nord", este un semn al rezistenței și așa va fi. Pentru că exprimă adevărul național și istoric".

Am pus și eu umărul la ridicarea acestui Crucifix, din care cauză nu pot să rămân indiferent la cele ce se întâmplă în jurul lui. Timpul le va scoate pe toate la iveală pentru a fi apreciate cum o merită. Sper că și  cauzele incendiului de ieri sa fie elucidate corect.

Dar se mai cer menționate unele detalii pe care trebuie să le știe toată lumea. Potrivit unei hotărâri a Consiliului Municipal Bălți, Crucifixul este inclus în lista monumentelor istorice de importanță locală. Apropo, toate cheltuielile pentru instalarea Troiței pe 7 mai 1992, le-a suportat Primăria Bălți, condusă atunci de către Vladimir Tonciuc. Iar jurnaliștii săptămânalului "Curierul de Nord" au fost doar inițiatorii acestei acțiuni. O spun, deoarece astăzi Primăria Bălți consideră importante și are grijă de tot felul de monumente numai nu și de Crucifix. Dea lungul celor trei decenii de la instalare, Troița a fost patronată de mai multe structuri neguvernamentale, numai nu și de cele statale. 

Există undeva mai multe proiecte de monument care se cere instalat pe locul Crucifixului putrezit dea binelea. Și nimeni nu se apucă să urnească această piatră din loc.

De ani buni se știe că Arhiva militară de stat din Federația Rusă dispune de informații despre numele celor înhumați în mormintele comune din teritoriul lagărului și din afara lui, însă  nu încearcă nimeni, măcar, să le obțină. Chiar dacă există un răspuns oferit de administrația respectivei arhive, în care se anunță disponibilitatea instituției de a oferi contra plată date despre lagărul nr. 33 din Bălți.

Și despre o rușine moldovenească pe care puțini cine o simte. Vorba e ca s-au folosit și mai continuă s-o facă până în prezent de tragicul Crucifix mai multe formațiuni social politice. O fac în stilul politicului moldovenesc, miza lor fiind... cucerirea simpatiei a unui număr cât mai mare de viitori votanți. Cinic, fără scrupule și doar atunci când convine unui sau altui lider de partid. Așa suntem noi!

COMBINATUL DE BLĂNURI DIN BĂLȚI A FOST CONSTRUIT PE TERITORIUL LAGĂRULUI DE PRIZONIERI NR. 33 AL NKVD-ULUI SOVIETIC 

Am descoperit recent un document din care reiese că alături de lagărul de prizonieri nr. 33 din Bălți s-a aflat încă o instituție de profil, cea cu nr. 103 al NKVD-ului... RSSM. Da, da, al NKVD-ului Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Așa scrie în acest răspuns adresat la 18.03.2002 Societății poloneze din oraș de către V. Gunder, specialist principal al Serviciului de arhivă al Primăriei Bălți. Răspunsul reprezintă, de fapt, o copie de arhivă a hotărârii comitetului executiv al Sovietului orășenesc Bălți din 24 februarie 1945, hotărâre care se referă la repartizarea unui teren pentru construcția fabricii de blănuri din localitate.

Ceea ce putem afla din acest document e că la 24 februarie 1945 executivul bălțean a repartizat terenuri care aparțineau la acel moment lagărului nr. 103, rămas în aceleași frontiere în care s-a aflat lagărul nr. 33. Pentru că ultimul avea statut de lagăr mobil și se deplasa în funcție de cum își schimba locația frontul. Iar la Bălţi acesta ajunsese în timpul luptelor din cadrul așa zisei operațiuni Iaşi-Chişinău şi s-a aflat în lunca Răutului în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944. Lagărul de prizonieri cu numărul 103 a apărut în Bălți după plecarea lagărului nr. 33 și a funcționat în această localitate până în 1945. 

Răspunsul adresat Societății poloneze, adică copia hotărârii din 24 februarie 1945 a comitetului executiv al Sovietului orășenesc Bălți, ne arată că fabricii de blănuri i se repartizase 3,85 hectare de teren. Pe acest teritoriu cândva s-a aflat moara Leibson, ocupat mai târziu de lagărul de prizonieri de vară, adică de Lagărul nr. 33. Hotărârea e însoțită de un plan general și stipulează că terenul s-a repartizat cu toate construcțiile aflate în aria lui. El se situa atunci în limitele străzilor Craineaia, 1 mai, Vodnaia și Recinaia.

Nu știu care stradă se numea în anul 1945 Craineaia, dar o stradă 1 mai există și în prezent. Și se pare că e aceeași, doar că s-a mai lungit și lărgit. Începutul ei astăzi e undeva tot pe acolo, pe unde, se vorbește, că a fost dislocat lagărul de prizonieri nr. 33. Ca să vă mai spun ceva curios, trebuie să recunosc că blocul în care locuiesc eu se află pe strada 1 mai, doar că e situat în celălalt capăt al ei.

Astăzi nici, măcar, fabrica de blănuri nu mai există. Si-a încetat activitatea din cauza lipsei materiei prime. Dar s-a developat adevărul că a existat un lagăr al morții, despre care regimul sovietic nu a vrut să se știe. Și despre care încă sunt multe de aflat.