MARTORII OCULARI DECLARAU CĂ MORȚII DIN LAGĂRUL NR. 33 ERAU CĂRAȚI ȘI ARUNCAȚI ÎN MORMINTE COMUNE DIN LUNCA RĂUTULUI

"Pământul continua să se miște încet, iar groapa comună părea ochiul unui ciclop înjunghiat care sângera în tăcere"

Acum 78 de ani, în lunca Răutului, acolo unde se afla Lagărul de prizonieri nkvd-ist nr. 33, se murea. De foame, de boli, de tortură, de durere, se murea. Și de frig. Sau de toate acestea împreună.

Locul unde erau înmormântați cei care-și dădeau sufletul în teritoriul aflat după sârma ghimpată a lagărului, este o enigmă. Pentru că la moment nu există nici un document oficial din care ar reieși că cadavrele prizonierilor decedați în lagărul nr. 33 au fost înhumate în cimitirul cutare sau în celălalt.

Potrivit unui răspuns adresat filialei Bălți a Uniunii Veteranilor Armatei Române la 16 mai 2002 de către V. I. Korotaev, director adjunct al Arhivei militare de stat din Federația Rusă, instituția dispune de un Registru al actelor privind înmormântarea prizonierilor decedați  în cimitirul din Bălți. Doar că nici în una din cele peste 60 de file ale Registrului nu au fost descoperite nume. 

Demnitarul arhivei ruse nu ne spune nici în care cimitir au fost dați pământului prizonierii decedați. Există doar niște presupuneri că aceștia au fost înmormântați la o margine a cimitirului evreiesc, unde s-a creat un alt cimitir al prizonierilor. Dar există și o ipoteză că acolo zac osemintele prizonierilor din lagărul nr. 103 și a celor decedați în Spitalul special nr. 3376, apărute la Bălți după plecarea Lagărului cu numărul 33, în toamna lui 1944. Martorii oculari, însă, declarau reporterilor săptămânalului "Curierul de Nord" acum 30 de ani că decedații din lagărul nr. 33 erau cărați și aruncați în mormintele comune din lunca Răutului, pe care tot ei, prizonierii, le săpau.

În același răspuns, V. I. Korotaev ne comunică că în perioada 11 - 30 septembrie 1944 în cimitir (care cimitir?) au fost înmormântați 2052 de prizonieri morți. Alte 509 cadavre au fost date pământului în perioada 1 - 7 octombrie 1944. Ne întrebăm, pentru că V. I. Korotaev nu ne spune, în care cimitir au fost înmormântați cei 2561 de prizonieri decedați în lagărul nr. 33  în perioada 11 septembrie - 7 octombrie 1944? Nu cumva în mormintele comune din lunca Răutului? Morminte săpate tot de prizonieri, acoperite cu un strat subțire de pământ, apoi stropite pe deasupra cu un alt strat de var stins. 

Martorii oculari au transmis din gură în gură, din generație în generație, că înainte de a părăsi Bălți-ul (lagărul nr. 33 era unul mobil de triere și se deplasa în funcție de cum și în ce direcție înainta frontul), numărul mormintelor comune a crescut simțitor. În ele au fost îngropați nu doar prizonieri morți. Pentru a pleca mai repede din Bălți, nkvd-iștii au organizat un masacru al celor aflați în lagăr. I-au aliniat în spatele unor gropi săpate din timp și au tras în ei. 

E vorba de acele morminte pe care, în primăvara lui 1992, le-au descoperit mecanizatorii unor buldozere care nivelau terenul în vederea edificării în acel teritoriu a unui cartier locativ. Și a căror oase și cranii au fost adunate sub Crucifixul inaugurat pe 7 mai 1992. E vorba și despre acele morminte, prin unul dintre care a trecut Vittorio Monttini, prizonier de război de origine italiană, protagonist al romanului "Lagărul 33" semnat de Lilia Bicec, născută la Viișoara, Glodeni, și stabilită cu traiul în orașul Brescia din Italia. 

Autoarea romanului descrie viața eroului romanului său, ajuns acasă, la Brescia, după o jumătate de secol de la momentul când a fost înrolat în armata țării a cărei cetățenie o avea. Scriitoarea descrie povestea lui Vittorio Monttini cu lux de amănunte, așa cum a povestit-o rudelor și cunoscuților pe unde a umblat timp de 50 de ani. 

"După căderea zidului din Berlin spera să revină în sfârșit în Italia, astfel restabilindu-și echilibrul sufletesc. Însă fantoma masacrului din Bălți îl urmărește. Ajuns bătrân nu-i mai este teamă de autorități și-i povestește nepoatei sale adevărul despre miile de militari, aliați ai Reich-ului, ajunși prizonieri ai lagărului nr. 33 din Bălți și masacrați. Mesajul romanului se bazează pe date autentice care au suport istoric, iar pe parcursul narațiunii imaginarul se alternă cu o existență concretă. Actualmente pe acest loc este o simplă Troiță instalată la 7 mai 1992 de către ziariștii săptămânalului „Curierul de Nord”, iar pământul din împrejurime continuă să suspine…  Istoria nu poate fi tăinuită. Adevărul erupe și prin osemintele care în orice clipă pot fisura pământul… Lagărul din Bălți a fost improvizat la moment, de urgență, din „necesitate” și nu a fost construit după standardele NKVD-ului. Tactica și alte forme de lichidare a deținuților erau aceleași ca în gulag, Auschwitz, Birkenau: să sufere cât mai mult, constrânși să îndure în tăcere, fără un proces, fără o condamnare concretă, fără a ști cât timp vor sta și care va fi viitorul lor. Primele simptome ale unui final macabru s-au arătat după câteva zile printr-o cumplită înfometare. De rând cu alte suferințe, foamea veni ca o molimă, secătuindu-le deținuților puterile într-un timp foarte scurt. Îi gârbovea și le rodea stomacul nu doar ziua, care părea nesfârșită, dar și nopțile pline de coșmaruri. Condamnații nu aveau dreptul să se îmbolnăvească, iar atunci când nu se mai țineau pe picioare erau transferați în carceră și lăsați acolo fără hrană și apă până mureau. Nu aveau acces la spitalul militar din oraș, iar moartea avea chipuri diverse și bântuia ca o nălucă peste tot ce era viață și mai respira în acel perimetru îngrădit cu sârmă ghimpoasă. Păduchii, primii oaspeți apăruți ca din senin, s-au înmulțit atât de repede încât nu exista nicio soluție pentru deținuți... După 86 de zile de calvar, un tribunal trivial a condamnat la moarte prizonierii din lagărul 33 prin împușcare. Șesul, ca un martor nedorit, se cufundase într-o acalmie totală, alinând în tăcere gemetele abia auzite ale ostașilor care-și dădeau sufletul în groapa comună. Țărâna aruncată la repezeală peste prizonierii încă vii îi apăsa cu o greutate de plumb, mistuindu-le ultimele respirații, îi sufoca. Pământul continua să se miște încet, iar groapa comună părea ochiul unui ciclop înjunghiat care sângera în tăcere."