"LAGĂRUL MORȚII" CU NUMĂRUL 33 S-A AFLAT LA BĂLȚI ÎN PERIOADA 16 IULIE - 10 OCTOMBRIE 1944 ÎN LUNCA MLĂȘTINOASĂ A RÂULUI RĂUT 

Tot ce s-a scris despre lagărul morții din Bălți timp de aproximativ un deceniu de la descoperirea oaselor și craniilor omenești în lunca Răutului, s-a făcut doar în baza mărturisirilor bătrânilor, a martorilor oculari, a celor care au scăpat de acel calvar și au rămas în viață. Zic astea deoarece atunci când am inițiat serialul "Morminte fără cruce" în paginile "Curierului de Nord", nici o structură statală nu a îndrăznit să facă lumină asupra evenimentelor produse în vara și toamna anului 1944 la Bălți.  

Mult mai târziu, aproximativ peste un deceniu, la insistența Uniunii veteranilor de război ai Armatei Române şi a urmaşilor lor din R. Moldova precum și a Arhivei fostului județ Bălţi, s-au aflat primele informații oficiale despre activitatea lagărului de prizonieri din Bălţi. Dar nu și cele ce țin de numărul persoanelor care au murit în acest lagăr şi de locurile concrete de înhumare a decedaților. 

Potrivit lui V. L. Voronţov, director adjunct al Arhivei Militare de Stat din Rusia, Lagărul de prizonieri nr. 33 din cadrul NKVD-ului sovietic a fost creat la 26 septembrie 1943 în oraşul Poltava. La acel moment el avea drept sarcină primirea, selectarea şi transmiterea în locurile de detenţie a prizonierilor capturaţi după încheierea operaţiilor militare de la Uman şi Kirovograd. La Bălţi acesta a ajuns în timpul luptelor din cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău şi s-a aflat în această localitate, potrivit sursei citate, în perioada 16 iulie – 10 octombrie 1944. Puncte speciale de capturare a prizonierilor, trei la număr, fusese create ceva mai devreme în localităţi învecinate Bălţiului, cum ar fi oraşul Făleşti, spre exemplu. 

Datele Arhivei moscovite arată că lagărul nr. 33 avea o capacitate de 20 mii de prizonieri iar punctele de capturare puteau să pimească până la 2 mii de persoane.  

În perioada cât a funcţionat nu doar la Bălți (septembrie 1943 – septembrie 1945) prin acest lagăr au trecut peste 331 mii de prizonieri, mulţi dintre care nu au mai ajuns la locurile de detenţie. În el s-au aflat militari germani, unguri, austrieci, polonezi, francezi, sârbi, horvaţi, belgieni, ucraineni, ruşi, cehi, italieni, români şi de alte naţionalităţi, arată documentul parvenit de la Arhiva militară de Stat din Rusia.

Datele neoficiale diferă de cele oferite de arhiva moscovită. Cei care ni le furnizau - persoane ce au stat în lagăr, rudele acestora, alți martori oculari ai tragicilor evenimente - ne spuneau că doar în perioada când s-a aflat la Bălți, prin lagărul nr. 33 au trecut circa 50 mii de persoane.

Ce a reprezentat Lagărul nr. 33 pentru Bălți și pentru întreaga umanitate, vedem și dintr-o altă sursă. E un răspuns oficial oferit, probabil, rudei unui prizonier german care a trecut prin lagărul din Bălți. Doar că acest răspuns e unul care nu este credibil. Vedeți și Dumneavoastră de ce. Potrivit directorului adjunct al Arhivei militare de Stat din Rusia, V. I Korotaev, la 27 septembrie 1945 ostașul german Ghenrih Șusler, a fost adus în spitalul special militar nr. 3783 pentru tratament din lagărul de prizonieri nr. 33, unde (!!!) pe 2 octombrie 1944... a murit de distrofie.

Nu știu dacă se va mai afla cândva numărul real al persoanelor care au trecut prin și au murit în lagărul nr. 33 din Bălți. Am impresia că nici o structură statală din RM nu a făcut nimic pentru a-l afla. Și e vorba nu doar despre cetățeni ai altor state. În lagăr au fost aduși cu forța militari mobilizați în Armata Română până la 1944 din Basarabia. E vorba despre buneii și părinții actualilor cetățeni ai Republicii Moldova. Facem un mare păcat daca nu încercăm, măcar, să aflăm unde zac osemintele lor.

PRIMELE NUME: DESPRE CEI CE AU STAT, AU MURIT, ORI AU FOST TRIMIȘI ÎN SPATELE FRONTULUI PENTRU "A-ȘI ISPĂȘI PEDEAPSA"

Atunci, la începuturi, nu am cunoscut prea multe nume ale foștilor prizonieri. Se întâmpla să vorbim cu cineva care a stat în lagăr, dar nu puteam să-i aflăm numele. Lumea se mai temea să vorbească deschis despre ceea ce a fost interzis zeci de ani să se vorbească. 

Dar primul nume al unui prizonier ce a stat și a murit în lagărul NKVD-ist nr. 33 l-am aflat ca de la... Dumnezeu. Muncitorii care semnalase descoperirea unor oase și cranii omenești în timp ce nivelau terenul unui viitor șantier, au găsit și o placă funerară cu un text gravat în limba ucraineană. Aceasta anunța că într-un mormânt din acea zonă își ducea somnul de veci Oliinik Kornil Mihailovici, născut în Bucovina în anul 1918 și decedat în lagărul din Bălți în 1944. 

Placa, se vede, fusese instalată pe un mormânt convențional de către cineva dintre rudele decedatului. Se presupunea că e vorba despre un mormânt frățesc, deoarece textul de pe placă ne spune că în el zac osemintele a sute de persoane tinere, care au murit departe de locurile natale. 

Puteți vedea fotografia acestei plăci montată împreună cu o altă poză, făcută, dacă nu greșesc, peste un an sau chiar doi de la inaugurarea Crucifixului. Iar majoritatea celor prezenți în poză sunt persoane care au trecut prin acel lagăr. Sunt sigur de aceasta, deoarece ambele poze și montajul îmi aparțin.

Din materialele ce au fost publicate în "Curierul de Nord", în măsura posibilităților, am putut descoperi doar câteva nume. Nume despre care au povestit rudele celor pătimiți, ori chiar foști prizonieri scăpați ca prin minune de la moarte. Le prezentăm mai jos, dar vă rog să realizați, în primul rând, că au trecut deja trei decenii de la momentul celor publicate. Și in al doilea rând, că acestea au fost scrise din amintirile unor persoane ce au trecut prin lagăr, a rudelor sau cunoscuților celor ce au stat aici, amintiri răscolite din memorii după circa 50 de ani de la evenimentele tragice.

În numărul din 6 martie 1992 găsim, de exemplu, "Mărturisirile unui prizonier al lagărului de concentrare din Bălți", un material de proporții cu acest titlu, dar din care nu putem afla numele celuia ce a oferit detalii ziariștilor. Prizonierul a dorit să rămână în anonimat, probabil, din motiv de teamă să nu fie persecutat. Dar ne-a spus că este născut în localitatea Egorovca, județul Soroca. Tot el îl numește pe Ion Cencișciuc. un alt prizonier care îi oferise cojocul său pentru a se încălzi atunci când suferea de friguri. 

Procopie Duminică din Trifănești, Florești este cel de-al doilea prizonier numele căruia l-a aflat "Curierul de Nord".  Jurnalista Tatiana Sturza, cea care a consemnat un materialul la această temă, scrie: "L-am găsit întâmplător, mai bine zis ne-a găsit el pe noi, Procopie Duminică fiind bălțean. Venit la redacție zilele trecute pentru a-i face o Scrisoare către Parlament, am legat întâmplător capăt de vorbă, cu uimire aflând că este un om dintre cei 45 mii de prizonieri ai lagărului din Bălți, pe care ne-am apucat să-i căutăm. Iată ce ne-a povestit...:" 

Încheiem aici relatarea Tatianei Sturza cu gândul să includem în altă pagină a blogului toate mărturisirile lui Procopie Duminică preluate, desigur, din "Curierul de Nord".

Președintele comitetului executiv al raionului Glodeni în 1992, Leonid Istrati, într-un alt material publicat în paginile „Curierului de Nord” povestea că avea doar șapte ani când în toamna lui 1944 a venit la Bălţi pentru a se întâlni cu tatăl său. „Am văzut chinurile oamenilor aflaţi după rândurile de sârmă ghimpată şi în acele câteva minute câte ne-au dat ca să-l vedem pe tăticu, mi se pare că îmbătrânisem şi eu. Tata avea atunci 32 de ani. I-a fost permis să ne ţină în braţe câte un minut pe fiecare din cei trei copii, iar când i-a venit rândul surorii mai mici, nu ştiu de ce soldatul s-a supărat şi l-a bătut pe tata, noi fiind alungaţi. L-am zărit apoi de departe, de la vre-o 50-100 de metri. Mai mult nu l-am văzut. A fost dus în Sâktâvkar, unde a murit”. 

Bălţeanca Xenia Ruban ne-a scris că soţul ei a fost ofiţer în Armata Română şi direct de la Iaşi a fost adus de sovietici la Bălţi. „Zi şi noapte stăteam lângă lagăr şi vedeam cum îi duceau de vii la groapă. Nu li se dădea nimic de mâncat, li se aruncau doar coji de harbuz şi bostan, precum şi ştuleţi de porumb. Soţul meu a rămas viu, dar de câte ori a scris pe la Chişinău, nimeni niciodată nu i-a răspuns, de parcă acest lagăr ar fi fost undeva în altă ţară”. 

Iar Emilia Ţurcanu, fiica fostului prizonier al lagărului bălţean, Efteni Ţurcanu din Baraboi, Donduşeni, spunea la un an după instalarea Troiţei că intrase între timp în posesia unui răspuns primit de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova în care era înştiinţată că „în fondurile de documente aflate la păstrare în Arhiva Naţională nu sunt date despre Ţurcanu Efteni Calistrat şi că instituţia nu dispune de informaţii despre lagărul de prizonieri din Bălţi”.

Un alt nume despre care s-a scris oficial că a trecut prin lagărul de la Bălţi, dar de soarta de mai departe a căruia încă nu se ştie nimic, este cel al rusului Gust Vladimir Petrovici, născut la 1917 şi care împreună cu alţi circa 4000 de ofiţeri prizonieri de diferite naţionalităţi au fost expediaţi pe 30 iunie 1944 de undeva de pe linia întâia a frontului în lagărul nr. 27 al nkvd-ului sovietic din Krasnogorsk. Dar înainte de a fi trimişi la punctul de destinaţie, aceştia au trecut prin lagărul de triere din Bălţi. Cel puţin aşa arată unul din documentele Arhivei militare de stat din Federația Rusă, în posesia căruia intrase Uniunea veteranilor de război ai Armatei Române şi a urmaşilor lor din R. Moldova.

Si încă un nume. Că e real sau inventat, întrebați-o pe Lilia Bicec-Zanardelli, autoarea romanului "Lagărul 33", roman editat acum câțiva ani, iar mai apoi publicat și în limba italiană în Italia, unde s-a stabilit cu traiul autoarea. Lilia Bicec-Zanardelli i-a zis Vittorio Monttini. Iată ce scrie ea în prefața cărții la această temă.

"Romanul evocă un episod dramatic din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Este cazul masacrului din preajma Bălţiului, un oraș situat în nordul Basarabiei. Această zonă mlăștinoasă din lunca Răutului a devenit mormânt pentru mii de soldați aliați ai Germaniei fasciste. Povestirile celor care au luptat pe Frontul de Est sunt mărturie că mulți prizonieri au fost lichidați prin împușcare, alții au fost duși în lagărele din Moldova și Transnistria. Protagonistul romanului, Vittorio Monttini, prizonier de război de origine italiană este unul din puținii supraviețuitori ai hecatombei. Se salvează evadând din groapa comună. Trece printr-un lung delir provocat de glonțul din omoplat și tifosul exantematic. Când se întremează de-a binelea și decide să se predea autorităților este deportat în Siberia împreună cu familia care l-a salvat. Astfel rămâne prizonier pentru toată viața într-o țară străină, cu un sistem ostil, dar în care este prins ca într-o lavă incandescentă. Prima scrisoare trimisă în taină părinților îi este confiscată. Fiind considerat spion american este transferat într-o închisoare cu regim strict. Destinul îl trece nemilos printr-o serie de galerii ale vieții, îl aruncă în abisuri, și-l scoate la țărm când speranțele sunt minime. Supraviețuiește tuturor vicisitudinilor urmărit de o constantă și nestăvilită dorință de a se întoarce acasă, în Italia. Personajul ajunge a fi un mesager al morților pentru care are un angajament… Între timp devine tată. Își dă seama că are încă o datorie importantă, ambele responsabilități fiind esențiale. Romanul este o reflecție asupra trecutului în care protagonistul este implicat în tot ce se întâmplă în societatea din spațiul ex-sovietic. După căderea zidului din Berlin speră să revină în sfârșit în Italia, astfel restabilindu-și echilibrul sufletesc. Însă fantoma masacrului din Bălți îl urmărește. Ajuns bătrân nu-i mai este teamă de autorități și-i povestește nepoatei sale adevărul despre miile de militari, aliați ai Reich-ului, ajunși prizonieri ai lagărului nr. 33 din Bălți și masacrați. Mesajul romanului se bazează pe date autentice care au suport istoric, iar pe parcursul narațiunii imaginarul se alternă cu o existență concretă. Actualmente pe acest loc este o simplă Troiță instalată la 7 mai 1992 de către ziariștii săptămânalului „Curierul de Nord”, iar pământul din împrejurime continuă să suspine."

"PÂNĂ ACUMA NIMENI N-A VORBIT DESPRE ASTA"

Prima știre despre lagărul din Bălți "Curierul de Nord" a inserat-o la 17 ianuarie 1992, când comunica că „la nişte lucrări de terasament în viitorul cartier locativ „Luceafărul” s-a dat de o mulţime de oase”, iar bălțenii mai în vârstă afirmau că e vorba despre osemintele a mii de prizonieri. Deja în numărul din 28 februarie ziarul publica explicaţiile arhitectului şef de atunci al oraşului, Boris Griţunic, care lămurea că lucrările de fundaţie pe acel loc au fost stopate şi că personal a făcut demersuri la diverse instanţe pentru a se stabili perimetrul exact al fostului lagăr de prizonieri şi a mormintelor comune ale celora ce au murit în el. „Deşi ni s-a promis acţiuni concrete, nimeni nu a încercat să întreprindă ceva concret în această direcţie”, mărturisea Boris Griţunic. 

Dar totul a început de la o altă știre, despre care noi nici nu puteam bănui ce rezonanță va avea. Ceea ce vedeți în poza de mai jos este un număr de la începuturile editării săptămânalului din Bălți. Chiar în pagina întâia și chiar la deschiderea ediției e o știre bombă pentru acea perioada. Bombă, deoarece eram în 7 februarie 1992, la al cincilea număr al "Curierului..." de la lansare. 

Nu sunt sigur, dar bănuiesc că Valeriu Gorbul, care exercita funcția de secretar de redacție, a fost nevoit să refacă macheta primei pagini a numărului din cauza apariției știrii întitulate "Până acum nimeni n-a vorbit despre asta". E o știre de câteva rânduri pe prima pagină, urmată de o relatare mai desfășurată plasată în pagina patra, în care cineva dintre martorii oculari ai evenimentelor din vara anului 1944 a povestit ce văzuse după cele două rânduri de sârmă ghimpată ale  lagărului. Important, de asemenea, e să vă spunem că respectivul martor, o doamnă din Bălți, a solicitat să rămână  în anonimat de frică să nu fie persecutată. Avea și motive serioase: până atunci nimeni nu îndrăznise să vorbească despre lagărul din Bălți. Iar noi, jurnaliștii de la "Curierul de Nord", ne-am convins că lumea se teme să vorbească despre Lagărul nr. 33, după 7 februarie 1992, când ne-a vizitat cineva de la fostul KGB și ne-a iscodit de ce am publicat ceea ce am publicat. De fapt am anunțat că în timpul "unor lucrări de terasament din preajma stației de epurare s-a dat de o mulțime de oase și cranii de om. Lucrările au fost oprite. Iar la redacție a telefonat o bălțeancă, care a venit cu unele mărturii, rugând ca provizoriu să rămână în anonimat."

Iată doar două fragmente din ceea ce am publicat în pagina 4-a a "Curierului de Nord" din 7 februarie 1992,  povestite de către doamna care a solicitat anonimatul. 

"Eram măricică, mă duceam cu părinții în câmp la lucru. Când ne întorceam acasă (trăiam chiar lângă lagăr), aruncam din căruță porumb peste sârma ghimpată. Sărmanii prizonieri se aruncau ca haita la pradă. Erau sleiți de puteri și atât de mulți de se împiedicau unul de altul când mergeau. Porumbul era în țintă, bun de fiert sau de copt - cine dovedea să apuce vreo bucățică, îl mânca crud, cu tot cu știulete".

"Era aici și un om din Visoca, județul Soroca. Acesta era satul mamei mele, Lucheria o chema. A trimis pe cineva de a spus celor din sat să vină, poate îl vor putea scoate. Au venit cu căruța. Au adus de mâncare, băutură. Era greu și santinelele, dacă se nimereau oameni mai blajini, ca să mănânce și ei ceva, le dădeau drumul. Cred că îi însemnau ca pierdut ori dezertat și îi eliberau. După ce a scăpat (nu-mi aduc aminte numele lui) au trecut cu toții pe la noi. Mama făcuse mămăliguță, i-a pus la o măsuță rotundă în fața casei. Credeam că va mânca, știind că e lihnit de foame. A gustat. Și-a șters gura cu mâneca, a mulțumit și a cerut apă. A băut de parcă era foarte însetat. Au mai scăpat și alții, dar cei mai mulți s-au stins acolo cu zile. Sleiți de foame și bătăi că nu se supuneau fiecărui ordin, cădeau. Mai ales vara. Îi bătea soarele la cap. Pe cei care mureau, pe cei care cădeau fără cunoștință de nu mai puteau să se ridice singuri, îi puneau pe niște pânze groase și îi duceau pe șes. Au săpat o groapă, ei singuri, prizonierii. Avea la vreo 4-5 metri adâncime, erau aruncați în ea de-a valma. Vă spun: unii morți și reci de-amu, alții cu sângele cald... " 

Începând cu acest număr "Curierul de Nord" a inițiat rubrica "Morminte fără cruce", publicând un serial întreg de materiale, care de fapt, erau spusele unor martori oculari, ori chiar a unor persoane ce au trecut prin acest lagăr groaznic. Voi încerca, pe parcurs, să public măcar fragmente din ceea ce am mai putut păstra din colecția ziarului căruia i-am consacrat 5 ani și 3 luni.

COCO SE ÎNTOARCE CURÂND LA BĂLȚI. SE VA ACIUA ÎN STUFĂRIILE DE PE RĂUT ȘI VA BRĂZDA LUNCA UNDE A FOST UN LAGĂR DE PRIZONIERI

Sunt sigur, Coco, pasărea pe care o urmăresc de vreo trei ani,  stabilindu-se pe timp prielnic pe malul mâlos al râului Răut, va poposi în zilele apropiate din nou la Bălți. Dar nu știu ce o aduce în această localitate. Și rămâne o mare taină de ce vine să-și trăiască vara tocmai aici, în regiunea unde Răuțelul, un râuleț prăpădit ca vai de el, vine să se verse în Răut, un alt râuleț înnămolit și acoperit de stufărișuri. Că râu aici, la Bălți, cel puțin, nu mai poate fi numit.

L-am urmărit vara trecută, când mă aflam în acele locuri și am observat că preferă să zboare spre lume, spre oraș, adică. O ia, de cele mai multe ori, pe valea plină de spini, pelin, buruieni și ierburi, de măslini sălbatici și încă un fel de tufari care habar nu am cum se numesc. Cunosc bine, însă, altceva: e o luncă a Răutului unde în vara și toamna lui 1944 a murit multă lume. De foame, de sete și de boli a murit. 

E tocmai lunca unde în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944 s-a aflat lagărul de prizonieri nkv-ist nr.33. Potrivit unor documente ajunse la Bălți de la Arhiva Militară a Federației Ruse, această instituție fusese transmisă în toamna anului 1943 Frontului doi Ucrainean și avea un caracter mobil, deplasându-se în funcție de înaintarea frontului spre granița de stat. Lagărul avea scopul  "recepționării, trierii, repartizării și expedierii militarilor prizonieri în spatele frontului pentru a-și ispăși pedeapsa".  

Iar cocostârcul asta pe care l-am cunoscut acum vreo trei ani și pe care l-am numit Coco, am observat că se trage încolo, înspre locul unde s-a aflat lagărul. Înspre movila grămădită din oase omenești și țărâna udată cu sânge. Cu o Troiță instalată în vârful ei. O Troiță care, pare că iată-iată va muri și ea.

Am mers și eu într-o vară pe urmele cocostârcului. El pe calea aerului, eu - prin râpi, mlaștini, spini, iar într-un loc a trebuit să înconjor un canal cu apă bâhlită. Dar am ajuns la Troiță. Și am găsit-o cam putredă la bază. Și am dedus că odată și odată lemnul din care este confecționată va ceda ploilor și vântului.

Să simtă, oare și Coco, acest viitor deces? Să-și dea oare seama această pasăre pașnică că autoritățile bălțene își bat joc de ceva sfânt, de părinții, buneii și străbuneii noștri?