CINEVA A DECAPITAT CRUCIFIXUL PRIZONIERILOR, LĂSÂND ACOLO DOAR O ȚEAVĂ METALICĂ, CARE A SERVIT DREPT SUPORT PENTRU CRUCE

Am trecut azi, 27 august, pe la Crucifixul instalat de echipa noastră de la "Curierul de Nord" în lunca râului Răut în memoria prizonierilor lagărului morții nkvd-ist nr. 33 din Bălți și am rămas... rătăcit. De fapt rătăcisem mai multă vreme o distanță lungă și întortocheată pe această luncă a Răutului pentru a vedea consecințele pojarului de vegetație produs pe 21 iulie curent. 

Într-un fel m-am bucurat că flăcările au salubrizat parțial teritoriul. Au ars buruienile, spinii, rămășițele uscate din anii trecuți, dar au fost atinși și copacii, tufarii. Într-un cuvânt a ars cam tot ce a creat natura. De neatins a rămas, însă, ceea ce a aruncat în această zonă omul: gunoaie, resturi de materiale de construcție, plastic, etc. M-a bucurat însă faptul că tot natura a împrăștiat în această luncă un verde proaspăt plăcut ochiului.

Dar ceea ce am văzut la Crucifix chiar m-a pus pe gânduri. Am găsit Troița ridicată pe 7 mai 1992 în memoria prizonierilor lagărului din Bălți decapitată. În locul Crucifixului a rămas o țeavă metalica care, probabil, a servit drept suport pentru monument.

Nu știu cine a decis să facă un bine (că la rău nu mă taie capul să mă gândesc), cum nu știu nici unde se află crucea din lemn, care a rezistat ploilor, vântului, ninsorilor si arșiței... trei decenii. Iar eu țin mult la această troiță, deoarece înainte de instalare, am fost responsabil de transportarea ei din satul Fundurii Vechi spre Bălți.

Ceea ce am văzut se întâmplă după o lună și ceva de la incendiul de vegetație din această zonă și după vreo zece zile de la momentul când am expediat în adresa Consiliului Municipal Bălți și a primarului de Bălți o Scrisoare deschisă în care cer să ia atitudine și să dispună îngrijirea Crucifixului așa cum se procedează cu toate monumentele de importanță locală vizate în hotărârea Consiliului municipal Bălți din 17.05.2001, cu numărul 1412. Or Troița ridicată în memoria prizonierilor lagărului din Bălți are numărul 15 în Registrul monumentelor de importanță locală din Hotărârea sus amintită.

Sper că sfânta Cruce creată cu multă inspirație de către meșterii din raionul Glodeni Pavel Curatu și Maxim Odagiu și instalată pe 7 mai 1992 pe un mormânt comun, să rămână undeva într-un muzeu pentru a aminti generațiilor în creștere și celor viitoare că au fost timpuri când lumea se temea să vorbească despre lagărul de prizonieri din Bălți.

 

Puteți vedea scrisoarea deschisă însoțită de hotărârea și Registrul amintit aici: https://paveldumbrpavel.blogspot.com/2022/08/scrisoare-deschisa-adresata-primarului.html

https://www.facebook.com/100000340758201/videos/pcb.5565908786763758/2455194667954296

SCRISOARE DESCHISA ADRESATĂ PRIMARULUI MUNICIPIULUI BĂLȚI, NICOLAI GRIGORIȘIN

Public această hotărâre a Consiliului municipal Bălți din 17.05.2001, cu numărul 1412, special pentru actualul primar al municipiului Bălți, Întreprinderile municipale "Spații verzi" și "Gospodăria locativ comunală Bălți", pentru a-i atenționa că ani în șir în capitala de nord se încalcă o hotărâre adoptată de aleșii locali. Și o încalcă grosolan chiar Primăria, precum și întreprinderile municipale menționate mai sus.

Este vorba despre punctul 15 al Registrului monumentelor de importanță locală din Hotărârea sus amintită. Iată de ce, prin respectivul demers, cer primarului Grigorișin și întreprinderilor municipale menționate mai sus să îngrijească Monumentul "Troița - Crucefixul" în memoria prizonierilor din lagărul de concentrare, în egală măsură cu lucrările de îngrijire a tancului din centrul urbei și a mormintelor din Cimitirul gloriei militare.

Rog Consiliul Municipal Bălți să ia la evidență această cerere și să mi se ofere un răspuns oficial despre acțiunile care vor fi întreprinse.

ÎN CIMITIRUL EVREIESC DIN BĂLȚI SE CAUTĂ OSEMINTELE OSTAȘILOR GERMANI, DECEDAȚI ÎN LAGĂRELE DE PRIZONIERI DIN LOCALITATE 

Zilele trecute o rețea de socializare informa că la Bălți a sosit Lutz Muller, reprezentant al Asociației populare germane pentru îngrijirea mormintelor militarilor de război. El a ajuns în capitala de nord în calitate de organizator al efectuării unor săpături pe teritoriul cimitirului evreiesc din cartierul "Pământeni", pentru a găsi și identifica rămășițele unor ostași germani, care au trecut prin lagărele de prizonieri din Bălți

Am citit și am privit câteva reportaje video despre primele săpături, dar am avut senzația că ele se desfășoară în alte locații decât cea unde e necesar. S-ar putea să nu am dreptate dacă admitem că echipa lui Lutz Muller este însoțită și de un reprezentant al Întreprinderii municipale "Direcția Reparații și Construcții a drumurilor". Și că, după cum s-a anunțat, au fost deja găsite rămășițele unui militar german.

În opinia reprezentanților Asociației germane pentru îngrijirea mormintelor militarilor de război, pe teritoriul cimitirului evreiesc ar exista mai multe morminte comune în care au fost dați pământului în jur de 3-4 mii de prizonieri, care au murit în lagărele nr. 33 și 103, precum și în spitalul militar special nr. 3376. 

Istoricul Mihai Tașcă consideră că în cimitirul care oficial a aparținut lagărului nr. 103 au fost înhumate și o bună parte din cadavrele prizonierilor lagărului nr. 33 din lunca Răutului. El afirmă că în lagărul de prizonieri nr. 33, care a staționat la Bălți în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944, au murit nu doar prizonieri germani, ci și români, maghiari, italieni, cehi, polonezi, etc.  

Dar, potrivit lui Tașcă, din toamna lui 1944, timp de un an, în Bălți a fost desfășurat și lagărul de prizonieri nr. 103, cadavrele morților căruia se îngropau în morminte de la aceeași margine a cimitirului evreiesc. Și tot acolo au fost înmormântați prizonieri care au decedat în spitalul militar special nr. 3376. Acesta a fost creat la Bălți în toamna lui 1944 și a funcționat până la finele anului 1948.

Deocamdată există doar două variante publice ale planului cimitirului în care au fost înhumate cadavrele ostașilor ce au murit în lagărele de prizonieri și în spitalul militar special nr. 3376 din Bălți. Dar nu e exclus că există și alte variante, care necesită să fie căutate și comparate cu celelalte două, pentru a stabili adevărul. Cert e că acest cimitir conține 71 de morminte comune în care au fost date pământului cadavrele a 2361 de prizonieri. Cei mai mulți prizonieri - 133 - au fost îngropați în mormântul cu  numărul 50 (a se vedea poza a doua).  

Portalul adev.ro/pbjnr7 ne anunță că aceste date au fost găsite în Arhiva MAI și că "Registrele de deces ţinute de lagăr şi spital, păstrate până-n prezent şi consultate de noi, conţin informaţii despre numele decedatului, gradul militar, naţionalitatea, data morţii şi data înhumării, precum şi numărul mormântului în care a fost înhumat prizonierul."

Istoricul Mihai Tașcă mai afirmă că ''La o examinare atentă a numărului celor înmormântaţi în cele 71 de morminte, adunând cifrele, obţinem, într-adevăr, numărul de 2.361 de persoane. Or, cifra respectivă este de 20 de ori mai mare decât numărul consemnat în cărţile de deces ale lagărului nr. 103 (potrivit acestora, erau doar 106 prizonieri decedaţi). Planul nu specifică dacă cei 106 prizonieri decedaţi au fost incluşi în numărul total al celor îngropaţi. "

Autorii materialului publicat pe portalul  adev.ro/pbjnr7 trag și o concluzie care nu poate fi neglijată. Ei spun că  "Nu se cunoaşte dacă acel prim lagăr (nr. 33) a ţinut registre, cărţi de deces (cel puţin pe teritoriul Republicii Moldova nu au fost identificate). Cei decedaţi au fost aruncaţi în gropi comune. Prizonierii înhumaţi acolo nu puteau fi ai lagărului nr. 103, care a fost înfiinţat mai târziu (la 25 noiembrie 1944) şi a ţinut cărţi de deces bine ordonate (datele privind decesele în lagărul nr. 103 sunt trecute în cărţile de deces din luna ianuarie). Ei mai afirmă că numele prizonierilor decedaţi în lagărul nr. 33 şi înmormântaţi în gropile comune ale cimitirului lagărului nr. 103 trebuie căutate la Moscova. Iar pentru a ascunde urmele masacrului, cei 106 prizonieri decedaţi în lagărul nr. 103 au fost înmormântaţi în unul din mormintele săpate anterior, în care erau înhumaţi prizonierii decedaţi ai lagărului nr. 33".

Și încă un paradox. Numărul anunțat al prizonierilor înmormântați în cimitirul din cartierul "Pământeni" e discutabil. Zic astea și mă refer la un Act grifat "Совершено секретно", adică "Secret", datat cu 17 iunie 1949 și cu șase semnături, care ne redă o altă cifră - 2323 de morți. Unde să fi dispărut 38 de morți?

Mi-amintesc că acum mai mulți ani, cineva din Germania a răscolit, practic, întreaga curte a fostului spital bălțean, unde în prezent e spitalul de tuberculoză și Unitatea de carabinieri. S-a căutat atunci  mormintele unor ostași germani care au murit, probabil, în spitalul militar special. Doar că în acele timpuri nu s-a pus accentul prea tare pe faptul că în căutatele morminte fuseseră îngropați niște ostași căzuți în prizonierat. 

Am pomenit despre acest moment chiar dacă nu cunosc prea multe detalii despre rezultatul acelor căutări, pentru a sublinia că e vorba despre nemți. Germania își caută morții. Și-i îndeamnă prin acest gest pe români, cehi, polonezi, italieni, alte popoare din Europa, să le urmeze exemplul. De ce nu ar face-o?

COCOSTÂRCII SIMT, PROBABIL, CĂ MAGAZINELE ȘI DEPOZITELE COMERCIALE CONSTRUITE DE CĂTRE OAMENII ACESTUI SECOL ZBUCIUMAT, POSIBIL PE MORMINTE, NU MAI ÎNCAP ÎN TERITORIILE LOR

Cred că am o problemă aici, în această carte electronică. Bunul meu prieten, Ion Urușciuc, mi-a oferit câteva poze-captură dintr-un film și însăși video-ul imprimat cu drona în timpul incendiului de vegetație din zona Crucifixului ridicat pe 7 mai 1992 în memoria prizonierilor lagărului nkvd-ist nr. 33 din Bălți. Și eu, nepriceputul de mine, acum stau și mă gândesc ce să fac cu ele. Mai bine zis, nu prea știu cu ce text să însoțesc aceste poze, pe care le-am obținut la rugămintea mea.

Și ajung la concluzia că trebuie să revin la primul meu material din blog și la principalul erou din acele rânduri, publicate aici pe 4 aprilie 2022. Dacă vă amintiți, scriam în acea zi despre un cocostârc pe care l-am întâlnit și l-am filmat acum câțiva ani pe malul râului Răut, într-o vară secetoasă. 

Mărturiseam atunci că cocostârcul cela "pe care l-am cunoscut acum vreo trei ani și pe care l-am numit Coco, am observat că se trage încolo, înspre locul unde s-a aflat lagărul. Înspre movila grămădită din oase omenești și țărâna udată cu sânge. Cu o Troiță instalată în vârful ei. O Troiță, care iată-iată va muri și ea."

Nici prin gând să-mi treacă la acel moment că în stufișurile luncii de pe Răut locuiește o întreagă colonie de cocostârci. Credeam că Coco e o pasăre rătăcită pe această palmă de pământ și că atunci când l-am întâlnit avea o problemă de sănătate, fiind singur pe malul Răutului.

Acum, când am văzut filmul lui Ion Urușciuc cu vegetația de pe malul râului Răut făcută cenușă și cu un număr impunător de cocostârci, am înțeles că m-am cam grăbit cu presupunerile mele.  Și că cocostârcii - îi vedeți și în filmul de mai jos a aceluiași Ion Urușciuc - nu întâmplător locuiesc aici. Stau toată vara, iar spre toamnă pleacă pentru a ierna pe alte meleaguri. Dar nu uită să se întoarcă primăvara tot pe malul Răutului, la cuiburile lor de totdeauna.

Nici nu îndrăznesc să ghicesc ce-i aduce pe aceste locuri. Cred că aici le este casa părintească și revin la ea de fiecare dată cum le permit condițiile climaterice. Și mai cred că aceste credincioase păsări au ce au cu mormintele comune săpate în vara și toamna lui 1944 și care încă "răsuflă" și azi sub cenușa rămasă după pojarul din 21 iulie curent. Păsările o mai fi intuind că magazinele și depozitele construite de oamenii acestui secol zbuciumat nu mai încap în teritoriul lor și se încearcă lărgirea suprafețelor. Din contul altor terenuri. Acoperite cu moloz, cu piatră și gunoaie. Dar și cu foarte multe oseminte omenești în adâncuri. Și cu flora și fauna arsă în urma unor pârjoluri iscate de nu se știe unde. 

Oamenii de astăzi par nepăsători, hapsâni și cinici, uitând că în această luncă sunt îngropate mii de oase și cranii umane. Și că nimeni încă nu știe unde le este locul. În care parte a acestui teritoriu au fost săpate zeci de morminte comune, unde erau aruncate trupurile neînsufletite ale prizonierilor. Și acoperite, când se umpleau, cu var stins și cu un strat nu prea gros de pământ.

Mi-amintesc că am mers și eu într-o vară pe urmele lui Coco. El pe calea aerului, eu - prin râpi, mlaștini, spini, iar într-un loc a trebuit să înconjor un canal cu apă bâhlită. Dar am ajuns la Troiță. Și am găsit-o cam putredă la bază. Încât și acum, când scriu aceste rânduri, mă urmărește gândul că odată și odată lemnul din care este confecționată Troița va ceda ploilor și vântului.

Și mă întreb dacă nu cumva Coco și întregul cârd de păsări, simt acest viitor deces. Și mai simt aceste păsări pașnice că autoritățile bălțene își bat joc de ceva sfânt? De părinții, buneii și străbuneii noștri? Pentru că au ajuns să împartă până și morții.

A doua sau a treia zi după pojar, Ion Urușciuc mi-a mai spus că a încercat să ducă drona pe care o pilota de pe pământ cât mai aproape de stolul de cocostârci rătăciți pe terenul pârjolit de flăcări. Nu a fost posibil. Înaripatele s-au speriat de pasărea lui artificială. 

Mulțumesc și pe această cale lui Ion Urușciuc pentru video-ul și pozele puse la dispoziție.