PRIMĂRIA BĂLȚI A INCEPUT VALORIFICAREA STUFARISULUI UNDE SE AFLĂ TROIȚA RIDICATĂ ÎN MEMORIA PRIZONIERILOR LAGĂRULUI NR. 33 

Scriam cândva că centrul actualului oraș Bălți trebuia să fie malul drept și malul stâng al râului Răut. Răutul și malurile lui, în așa situație, ar fi avut o altă soartă, iar centrul urbei ar fi arătat altfel astăzi.

Nu cred că autoritățile bălțene au ținut cont de propunerile mele, când am descoperit recent că în regiunea autogării și a podului peste râul Răut, la spatele magazinului "Metro" aflat tot pe acolo, se lucrează intens în vederea pregătirii terenului pentru un nou șantier. Deocamdată nu se știe ce urmează să se construiască acolo, dar faptul bucură. Bucură măcar și pentru că va dispare un stufăriș mlăștinos doldora de țânțari.

Ceva mai la vale și tot pe malul Răutului, descoperim un alt teren, pentru încă un șantier. Nu am văzut pe nimeni în acea zonă, doar păstori de capre și vite. Dar aspectul impunător al terenului (mai ales în adâncime) denotă faptul că în această zonă se va construi ceva de proporții mari. 

Repet, salut ideea autorităților bălțene de a valorifica cele câteva zeci de hectare de stufăriș și mlaștini din apropiata vecinătate a malului drept al Răutului. Râu, care a ajuns de râsul găinilor - un pârâiaș, care nici nu se prea vede din stuf, gunoaie și impurități.

Dar...

Scriu acest Dar..., deoarece mă pândește mereu un gând care doresc mult să nu fie o realitate. Pentru că la doar vreo două-trei sute  metri de la acest, al doilea teren pregătit pentru a deveni șantier, se află Crucifixul ridicat pe 7 mai 1992 în memoria prizonierilor lagărului  nkvd-ist nr. 33. Care, anul trecut, pe 21 iulie, a luptat cu flăcările unui mare pojar de vegetație, nefiind atins de foc. Și care o lună mai târziu, a fost decapitat, adică lipsit de Troița ridicată pe mormântul comun adunat din craniile, oasele, precum și țărâna pe care mii de prizonieri și-au dat sufletele pe aceste locuri. De menționat, că e vorba despre un "monument de artă și istorie de însemnătate locală", botezat cu acest titlu de către Consiliul Municipal Bălți prin hotărârea nr.1412 din 17 mai 2001.

Din surse ale executivului bălțean am aflat că Troița a fost scoasă de pe postamentul ei pentru a fi reparată și că se află în gestiunea Întreprinderii Municipale "Spații Verzi". Doar că nimeni nu poate accepta și nu poate, cu atât mai mult înțelege, de ce primăria a făcut acest lucru pe ascuns, fără a emite măcar o simplă dispoziție.

Pentru că a trecut deja un an de la scoaterea Troiței de pe postamentul monumentului, iar primăria tace, au și apărut zvonuri precum că cineva a pus ochii pe locul unde se află mormântul comun cu monumentul decapitat. Și că aceasta ar fi adevărul despre tergiversarea reinstalării Troiței și tăcerea primarului Grigorișin vizavi de respectiva problemă.

Întrebarea care cere un răspuns multașteptat e cum ar trebui să procedeze Grigorișin în aceste vremuri de restriște. E simplu ca buna ziua. Susțin și voi aplauda toate acțiunile primăriei Bălți îndreptate la lichidarea stufărișului mlăștinos și murdar din lunca Răutului. Și-l voi susține pe orice primar care va construi Monumentul oaselor (că edificarea Bisericii Oaselor nu a fost posibil) pe mormântul comun al prizonierilor Lagărului NKVD-ist nr. 33 din Bălți. Sunt aproape sigur că majoritatea bălțenilor sunt de aceeași părere.

O ALTĂ SCRISOARE DESCHISĂ ADRESATĂ LUI NICOLAI GRIGORIȘIN

Vă amintim, domnule primar, că acum un an, fără a anunța oficial locuitorii orașului, ați dispus demontarea Crucifixului ridicat pe 7 mai 1992 în memoria prizonierilor lagărului nkvd-ist nr. 33, care a staționat la Bălți în vara și toamna anului 1944. Din surse ale executivului bălțean am aflat că Troița a fost scoasă de pe postamentul ei pentru a fi reparată și că se află în gestiunea Întreprinderii Municipale "Spații Verzi".

Timpul se scurge repede și iată că a trecut un an de atunci. E un prilej pentru a afla de la Dumneavoastră un răspuns concret la următoarea întrebare: de cât timp mai are nevoie Primăria Bălți pentru a "renova" Crucifixul, declarat de Consiliul municipal Bălți, prin hotărârea nr. 1412 din 17 mai 2001, monument istoric și de artă de importanță locală.

Or tăcerea Dumneavoastră ne face să credem că sunt un adevăr zvonurile cum că cineva dintre oamenii apropiați primăriei a pus ochiul pe terenul din preajma Crucifixului. Și că primarul ar avea și el ceva interes pentru dispariția monumentului din acel spațiu.

Pe 20 august 2022 am publicat prima Scrisoare deschisă, adresată aceluiași primar de Bălți, Nicolai Grigorișin. O reluăm alăturat pentru a trage concluziile necesare.

SCRISOARE DESCHISA ADRESATĂ PRIMARULUI MUNICIPIULUI BĂLȚI, NICOLAI GRIGORIȘIN

Public această hotărâre a Consiliului municipal Bălți din 17.05.2001, cu numărul 1412, special pentru actualul primar al municipiului Bălți, Întreprinderile municipale "Spații verzi" și "Gospodăria locativ comunală Bălți", pentru a-i atenționa că ani în șir în capitala de nord se încalcă o hotărâre adoptată de aleșii locali. Și o încalcă grosolan chiar Primăria, precum și întreprinderile municipale menționate mai sus.

Este vorba despre punctul 15 al Registrului monumentelor de importanță locală din Hotărârea sus amintită. Iată de ce, prin respectivul demers, cer primarului Grigorișin și întreprinderilor municipale menționate mai sus să îngrijească Monumentul "Troița - Crucefixul" în memoria prizonierilor din lagărul de concentrare, în egală măsură cu lucrările de îngrijire a tancului din centrul urbei și a mormintelor din Cimitirul gloriei militare.

Rog Consiliul Municipal Bălți să ia la evidență această cerere și să mi se ofere un răspuns oficial despre acțiunile care vor fi întreprinse.

P.S. Sper să obțin un răspuns oficial semnat de Nicolai Grigorișin măcar la această Scrisoare deschisă privind starea Crucifixului ridicat în memoria prizonierilor lagărului nkvd-ist nr. 33 din Bălți. Pentru că vin alegerile locale.

ASTĂZI SE ÎMPLINESC 31 DE ANI DE LA ÎNĂLȚAREA CRUCIFIXULUI ÎN MEMORIA PRIZONIERILOR UCIȘI ÎN LAGĂRUL MORȚII NR. 33 DIN BĂLȚI

Vedeți în plan secund Crucifixul? Da, e împodobit cu pomeni. Semn că poza a fost făcută pe 7 mai 1992, o zi de joi, când tipografia din Bălți tipărea numărul ordinar al săptămânalului "Curierul de Nord".  Ziarul pe care-l editam împlinise la acel moment doar patru luni de la apariția primului număr. Anume în acea zi s-a întâmplat ce s-a întâmplat: a fost inaugurat și sfințit Crucifixul. 

Îmi pare inutil să repet ce am scris despre cum au aflat bălțenii povestea lagărului de prizonieri din orașul în care locuiesc. Ziarul nostru a povestit, sper, cu lux de amănunte cam tot ce aflasem la acel moment despre lagăr, iar eu fac aceiași treabă în secvențele ce le public în blog. 

Spun acestea, precizând că puțină lume știa despre existența unui lagăr de prizonieri la Bălți. În care au fost închiși și au murit mii de  basarabeni înrolați în timpul celui de-al doilea război mondial în Armata Română. Și nu numai basarabeni. Iar cei care știau câte ceva despre ce s-a întâmplat în lagărul nkvd-ist nr. 33 în vara și toamna anului 1944, se temeau să vorbească adevărul. Mai mult, de frică, ei ascundeau faptul că cunosc careva amănunte despre acele evenimente tragice. Doar până la momentul când "Curierul de Nord" a publicat, pe 17 ianuarie 1992, știrea cu titlul  "Până acum nimeni n-a vorbit despre asta...". 

A avut efectul unei bombe această știre. Lumea a început să intre pe la redacție. Să ne povestească despre grozăviile din lagăr. Ne vizitau rude și cunoscuți ale celora ce au murit acolo, foști prizonieri, încă în viață în acei ani.

Anume ei,  cei ce ne treceau pragul, ne-au sugerat ideea înălțării Crucifixului. Și cea a edificării, în teritoriu, a unei Biserici a Oaselor. Chiar și ziua când urma să fie înălțată și sfințită Troița, tot ei ne-au propus-o. Și tot ei, pare-mi-se, ne-au recomandat doi meșteri iscusiți - Pavel Curatu și Maxim Odagiu, ambii din raionul Glodeni - care urmau să cioplească în lemn chipul lui Iisus și să asambleze un Crucifix. Într-un termen scurt, ei au creat o adevărată operă de artă. Iar primăria Bălți, condusă atunci de Vladimir Tonciuc, ne-a găsit  niște sponsori care au asigurat cheltuielile materiale pentru instalarea Troiței.

Azi mă simt obligat să recunosc că nu am reușit să găsesc poze de la acel eveniment. Dispun doar de o colecție incompletă a săptămânalului "Curierul de Nord" din acei ani, în care au fost publicate câteva fotografii de la eveniment. Și doar două imagini, pe care le-am mai publicat, cu echipa din acea perioadă a redacției ziarului alături de colegi de la "Gazeta de Botoșani", România, și mai multă lume de bună credință din Bălți. Le puteți vedea și aici pe ambele.

A fost multă lume. Foarte multă. Un sobor de preoți, condus de episcopul de Bălți din acei ani, Petru, care în prezent este Mitropolitul Basarabiei, a oficiat un parastas. Pentru prima dată la mormânt au fost aprinse lumânări, s-a dat de pomană, s-au vărsat lacrimi de durere și de grea suferință.

Iar ziarul nostru a scris, spre exemplu, și despre ce a vorbit la Crucifix președintele de atunci al raionului Glodeni, Leonid Istrati. El a povestit cum l-a văzut pentru ultima dată pe propriul tată, menționând că avea doar șapte ani când, împreună cu mama, fratele și sora sa, în toamna lui 1944 au venit la Bălţi pentru a-l vedea. „Am văzut chinurile oamenilor aflați după rândurile de sârmă ghimpată şi în acele câteva minute câte ne-au dat ca să-l vedem pe tăticu, mi se pare că îmbătrânisem şi eu. Tata avea atunci 32 de ani. I-a fost permis să ne ţină în braţe câte un minut pe fiecare din cei trei copii, iar când i-a venit rândul surorii mai mici, nu ştiu de ce soldatul s-a supărat şi l-a bătut pe tata, noi fiind alungaţi. L-am zărit apoi de departe, de la vre-o 50-100 de metri. Mai mult nu l-am văzut. A fost dus în Sâktâvkar, unde a murit”. 

 

Impus să postez aceste imagini, deoarece sunt de la acel eveniment, doar că ele sunt preluate din paginile "Curierului de Nord". Le public cu calitatea care o au, deoarece nu am, așa cum vă mai spuneam, alte fotografii din ziua de 7 mai 1992 făcute la Crucifix. Excepție sunt cele două poze în care suntem noi, jurnaliștii de la "Curierul de Nord" și "Gazeta de Botoșani", precum și altă lume de bună credință. Avem, însă, alte poze din diferite perioade ale existenței Crucifixului, multe din ele bine cunoscute deja. Le plasez și aici, pentru a întregi cronica trecerii prin timp a Crucifixului. Dar și pentru a aminti autorităților bălțene că morții nu pot fi împărțiți în ai noștri și ai lor. 

 

PE 7 MAI CURENT, ÎN FAȚA CĂRUI MONUMENT SĂ SE ÎNCHINE ȘI SĂ APRINDĂ LUMÂNĂRI RUDELE PRIZONIERILOR LAGĂRULUI DIN BĂLȚI ?

În ajun de un nou 7 mai, al 31-lea de la cel din 1992, m-am pomenit să caut un răspuns la o simplă întrebare. 

De obicei, rudele prizonierilor fostului lagăr nkvd-ist  nr. 33 din Bălți, dar și toată lumea de bună credință, se închină și aprind lumânări în această zi la Crucifixul ridicat acum trei decenii în memoria celor ce au murit în lunca Răutului. Iar în anul curent nimeni nu știe în fața cărui monument să se adune acestea. 

Întrebarea se cere pusă primarului de Bălți, Nicolai Grigorișin, care în vara anului trecut, după incendiul de vegetație din 21 iulie 2022, a dispus demontarea Crucifixului nominalizat. Pentru că Troița este un Monument istoric și de artă de importanță locală, declarat prin decizia Consiliului Municipal Bălți din 17 mai 2001. 

A procedat, după mine, corect, Grigorișin. Dar nu știu câtă sinceritate e în acest gest. Deoarece e dureros că din august trecut până în prezent nu s-a reușit restabilirea monumentului. Si nici nu prea sunt semne ca va fi restaurat.

 

Iar în aceste prime zile de mai ale anului curent, mă pomenesc și cu un fel de remușcări în conștientul meu, deoarece demontarea Crucifixului a fost precedată de o scrisoare deschisă adresată lui Grigorișin chiar de către mine. În acea epistolă ceream ca executivul bălțean și structurile lui de specialitate să îngrijească monumentul ridicat în memoria prizonierilor "în egală măsură cu lucrările de îngrijire ale tancului din centrul urbei și mormintelor din Cimitirul gloriei militare". Am scris și am publicat această Scrisoare deschisă la data de 20 august 2022, ca la 27 august, adică peste o săptămână, să constat că cineva a scos Crucifixul prizonierilor de pe postament.

SCRISOARE DESCHISA ADRESATĂ PRIMARULUI MUNICIPIULUI BĂLȚI, NICOLAI GRIGORIȘIN

Public această hotărâre a Consiliului municipal Bălți din 17.05.2001, cu numărul 1412, special pentru actualul primar al municipiului Bălți, Întreprinderile municipale "Spații verzi" și "Gospodăria locativ comunală Bălți", pentru a-i atenționa că ani în șir în capitala de nord se încalcă o hotărâre adoptată de aleșii locali. Și o încalcă grosolan chiar Primăria, precum și întreprinderile municipale menționate mai sus.

Este vorba despre punctul 15 al Registrului monumentelor de importanță locală din Hotărârea sus amintită. Iată de ce, prin respectivul demers, cer primarului Grigorișin și întreprinderilor municipale menționate mai sus să îngrijească Monumentul "Troița - Crucefixul" în memoria prizonierilor din lagărul de concentrare, în egală măsură cu lucrările de îngrijire a tancului din centrul urbei și a mormintelor din Cimitirul gloriei militare.

Rog Consiliul Municipal Bălți să ia la evidență această cerere și să mi se ofere un răspuns oficial despre acțiunile care vor fi întreprinse.

S-au scurs deja circa 10 luni de la demontare. Iar primăria tace. Cum nu mi-a răspuns la acea scrisoare deschisa din 20 august 2022 si cum a tăcut când a scos Crucifixul.

E în stilul lui Grigorișin, primarul ales de doar nouă mii și ceva de votanți. Când aruncă câteva lopeți de asfalt pe un drum plin de gropi, își afișează "creația" în mass-media, iar când situația cere clarificări serioase, se face mort în păpușoi.

Mai sunt la curent că Primăria Bălți a inițiat o colaborare cu arhitectul Boris Grițunic în vederea renovării monumentului. Ultimul a creat și a publicat un proiect al viitorului monument renovat, care deocamdată, e doar proiect.

Dar mai aud și alte vorbe lansate în public de gurile rele. Cică cineva dintre oamenii de afaceri a pus ochii pe terenul în perimetrul căruia se află Troița, pentru a construi acolo ceva. Că e așa ori e altfel, nu mă pot pronunța.

Întrebarea la care se așteaptă un răspuns concret este următoarea: PE 7 MAI CURENT, ÎN FAȚA CĂRUI MONUMENT SĂ SE ÎNCHINE ȘI SĂ APRINDĂ LUMÂNĂRI RUDELE PRIZONIERILOR LAGĂRULUI DIN BĂLȚI ?

DRAGOȘ GALBUR: "AM TRĂIT O VIAȚĂ ÎN BĂLȚI ȘI NU AM ȘTIUT DE EXISTENȚA ACESTUI LOC, ACESTEI ISTORII NEDREPTE CU FINAL TRAGIC"

Cred că am scris materialul de mai jos încă în 2016, deoarece anume în acel an s-au împlinit 24 de ani de la instalarea și sfințirea Troiței ridicate în memoria prizonierilor lagărului nr. 33 din Bălți. Doar că nu-mi pot aminti unde l-am publicat. Și pentru că nu doresc să-l pierd, mi-am zis să-l distribui în una din paginile acestui blog, însoțit și de câteva poze mai proaspete. Chiar dacă mai multe fapte și date le-am înșirat în materiale cu alte titluri din acest serial.

MORMINTE FĂRĂ CRUCE

Arhiva militară rusă este dispusă să ofere, contra plată, numele persoanelor decedate în lagărul de prizonieri de la Bălţi

În ziua de 7 mai curent s-au împlinit 24 de ani de la momentul când, în lunca Răutului din sud-estul oraşului Bălţi, a fost instalată şi sfinţită o Troiţă în memoria victimelor lagărului de prizonieri, care a activat în acestă localitate pe parcursul verii şi toamnei lui 1944. Ca şi în alţi ani de după producerea acelui eveniment, puţinele rude ramase în viaţă ale prizonierilor, osemintele cărora zac în lunca Răutului, precum şi oameni de bună credinţă din Bălţi, dar şi din alte localităţi ale nordului RM, au cinstit în cadrul unui tedeum, memoria deţinuţilor. Şi au constatat, pentru a câta oară, că guvernării nu-i pasă de milostivire şi pocăinţă pentru a-i comemora omeneşte pe cei care s-au aflat fără voia lor şi au murit de foame şi in chinuri în acel lagăr acum 72 de ani.

DATE GROAZNICE ŞI BINE DOSITE DE AUTORITĂŢILE SOVIETICE

Evenimentul de acum 24 de ani s-a produs din iniţiativa unei echipe de ziarişti de la fostul săptămânal „Curierul de Nord”, editat în acea perioadă la Bălţi. Aceştia au avut îndrăzneala să publice în premieră date groaznice şi bine dosite de autorităţile sovietice despre activitatea lagărului de prizonieri din localitate.

Prima scrisoare la temă ziarul a inserat-o în numărul din 17 ianuarie 1992, în care se anunţa că „la nişte lucrări de terasament în viitorul cartier locativ „Luceafărul”, s-a dat de o mulţime de oase şi că mai mulţi martori oculari ai evenimentelor din timpul războiului şi din perioada postbelică afirmă că e vorba de osemintele a sute de prizonieri”. Peste o săptămână „Curierul de Nord” scria că „până acuma nimeni n-a vorbit despre aceasta”, referindu-se la spusele unui bălţean care locuia în vecinătatea fostului lagăr de prizonieri. Au urmat apoi declaraţiile a sute de alţi martori oculari din nordul republicii, care au avut de suferit din cauza lagarului din Baltţi.

Iar între timp, aşa cum anunţa Boris Griţunic, arhitectul şef de atunci al oraşului Bălţi, lucrările de fundaţie pe acel loc au fost stopate şi s-au făcut demersuri la diverse instanţe pentru a se stabili perimetrul exact al fostului lagăr de prizonieri şi mormintelor comune ale celora ce au murit în el. „Deşi ni s-a promis acţiuni concrete, nimeni nu a încercat să întreprindă ceva concret în această direcţie”, scria în “Curierul de Nord” Boris Griţunic.

ARHIVA NAŢIONALĂ NU DISPUNEA DE DATE DESPRE LAGĂRUL DE LA BĂLŢI

Mai târziu, timp de câţiva ani, hebdomadarul bălţean a publicat un serial de materiale la rubrica „Morminte fără cruce” care evocau mărturisirile unor prizonieri scăpaţi din lagăr, a rudelor celora care au murit aici, ori a martorilor evenimentelor tragice ale perioadei respective. Din spusele lor s-a constatat că în lagărul din lunca Răutului s-au aflat prizonieri făcuţi de autorităţile sovietice după încheierea operaţiei Iaşi-Chişinău, aceştia fiind feciori basarabeni mobilizaţi în Armata Română, dar şi foarte mulţi ostaşi de alte naţionalităţi.

Preşedintele comitetului executiv al raionului Glodeni din anul 1992, Leonid Istrati, povestea în paginile „Curierului de Nord” că avea doar şapte ani când în toamna lui 1944 a venit la Bălţi pentru a se întâlni cu tatăl său. „Am văzut chinurile oamenilor aflaţi după rândurile de sârmă ghimpată şi în acele câteva minute cât ne-au dat voie ca să-l vedem pe tăticu, mi se pare că îmbătrânisem şi eu. Tata avea atunci 32 de ani. I s-a permis să ne ţină în braţe câte un minut pe fiecare din cei trei copii, iar când i-a venit rândul surorii mai mici, nu ştiu de ce soldatul s-a supărat şi l-a bătut pe tata, noi fiind alungaţi. L-am zărit apoi de departe, de la vre-o 50-100 de metri. Mai mult nu l-am văzut. A fost dus în Sâktâvkar, unde a murit”.

Bălţeanca Xenia Ruban scria că soţul ei a fost ofiţer în Armata Română şi direct de la Iaşi a fost adus de sovietici la Bălţi. „Zi şi noapte stăteam lângă lagăr şi vedeam cum îi duceau de vii la groapă. Nu li se dădea nimic de mâncat, li se aruncau doar coji de harbuz şi bostan precum şi ştiuleţi de porumb. Soţul meu a rămas viu, dar de câte ori a scris pe la Chişinău, nimeni niciodată nu i-a răspuns, de parcă acest lagăr ar fi fost undeva în altă ţară”.

Iar Emilia Ţurcanu, fiica fostului prizonier Efteni Ţurcanu din Baraboi, Donduşeni, spunea la un an după instalarea Troiţei că intrase, între timp, în posesia unui răspuns oficial primit de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova, în care era înştiinţată că „în fondurile de documente aflate la păstrare nu sunt date despre Ţurcanu Efteni Calistrat” şi că instituţia nu dispune „de informaţii despre lagărul de prizonieri din Bălţi”.

DATELE OFICIALE DESPRE LAGĂRUL DIN BĂLŢI SE AFLĂ LA MOSCOVA

Primele informaţii oficiale, dar incomplete, despre activitatea lagărului din Bălţi,  numărul celora ce au murit aici şi despre locul de înmormântare a lor, au fost aflate tocmai în  februarie 2002, de la Arhiva Militară de Stat din Rusia. Potrivit lui V. L. Voronţov, director adjunct al respectivei instituţii, Lagărul de prizonieri nr. 33 din cadrul NKVD-ului sovietic a fost creat la 26 septembrie 1943 în oraşul Poltava. La acel moment el avea drept scop primirea, selectarea şi transmiterea în locurile de detenţie a prizonierilor capturaţi după încheierea operaţiilor militare de la Uman şi Kirovograd. La Bălţi acesta a ajuns în timpul luptelor din cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău şi s-a aflat în această localitate, potrivit sursei citate, în perioada 16 iulie – 10 octombrie 1944. Puncte speciale de capturare a prizonierilor, trei la număr, au fost dislocate ceva mai devreme în localităţi învecinate Bălţiului.

Datele arhivei moscovite arată că lagărul nr. 33 avea o capacitate de 20 mii de prizonieri, iar punctele de capturare puteau să pimească până la 2 mii de prizonieri. În perioada cât a funcţionat nu doar la Bălţi (septembrie 1943 – septembrie 1945) prin acest lagăr au trecut peste 331 mii de persoane, multe dintre care nu au mai ajuns la locurile de detenţie. În ele s-au aflat prizonieri militari germani, unguri, austrieci, poloni, francezi, sârbi, horvaţi, belgieni, ucraineni, ruşi, cehi, italieni, români şi de alte naţionalităţi.

Arhiva moscovită nu a furnizat informaţii definitive despre persoanele moarte în lagăr în perioada cât s-a aflat la Bălţi. Potrvit unui alt document parvenit de la aceeaşi instituţie şi semnat de un alt adjunct al şefului Arhivei ruse, zis V. I. Korotaev, doar în perioada 11 – 30 septembrie 1944 la cimitirile din Bălţi au fost înmormântaţi 2052 de prizonieri care au murit în lagărul nr. 33, iar între 1 şi 7 octombrie în lagăr au fost înregistraţi 509 prizonieri morţi. V. Korotaev mai comunică că în 1944 la Bălţi erau dislocate lagărul pentru prizonieri nr. 103, o filială a lagărului de prizonieri nr.198 şi spitalul special cu numărul 3376. V. Korotaev afirma că arhiva rusească dispune de actele de înmormântre a prizonierilor decedaţi în aceste lagăre şi că ele pot fi obţinute doar în baza unor contracte contra plată.

Potrivit copiei unui registru oferit de aceeaşi arhivă moscovită, la 1 octombrie 1944 în lagărul nr. 33 au fost înregistraţi 154 de morţi, înmormântaţi în aceeaşi şi a doua zi în patru morminte comune, iar datele despre numele acestora şi locurile mormintelor fiind lipsă. La 2, 3 şi 4 octombrie, au fost înregistraţi 91, 97 şi, respectiv, 74 de prizonieri morţi, care au fost daţi pământului, de asemenea, în morminte comune. Aceste morminte comune, potrivit aceloraşi surse, au fost săpate în cimitire speciale pentru prizonieri militari. Documentele mai arată că prizonierii mureau de enterocolită, pneumonie, tuberculoză, distrofie, malarie, etc. Doar în perioada 11 – 30 septembrie 1944 de enterocolită au murit 1243 de prizonieri.

Primul nume înscris pe mormântul comun din lunca Răutului este cel al ucraineanului bucovinean, Cornili Oliinic. Rudele acestuia sosite la Bălţi, au instalat o placă chiar la poalele Troiţei din lemn. Un alt nume despre care s-a scris oficial că a trecut prin lagărul de la Bălţi, dar de soarta de mai departe a căruia încă nu se ştie nimic, este cel al rusului Gust Vladimir Petrovici, născut în 1917 şi care împreună cu alţi circa 4000 de ofiţeri prizonieri de diferite naţionalităţi au fost expediaţi la 30 iunie 1944 de undeva de pe linia întâia a frontului în lagărul nr. 27 al NKVD-ului sovietic din Krasnogorsk. Dar înainte de a fi trimişi la punctul de destinaţie, aceştia au trecut prin lagărul de la Bălţi. Cel puţin aşa arată unul din documentele parvenite de la aceaşi arhivă rusă în adresa Uniunii veteranilor de răzoi ai Armatei Române şi a urmaşilor lor din R. Moldova.

MOREV ŞI PANCIUK AU ÎNGROPAT PROIECTUL “BISERICII OASELOR”

De Paşti am vizitat locul unde s-a aflat lagarul de prizonieri şi am constatat că Crucifixul, instalat aici la 7 mai 1992, deabia de mai poate rezista în bataia vântului, a uitarii şi indiferenţei autorităţilor locale. Pacatul e mare. În primul rând în faţa lui Dumnezeu, dar şi în fata onoarei, imaginii Primariei Balti, a întregii societăţi. Am tras această concluzie amintind că Troiţa a fost instalata de noi, un grup de ziarişti de la săptămânalul “Curierul de Nord”, dar material am fost ajutati de Primăria Bălţi, condusă atunci de agrarianul Vladimir Tonciuc. E şi opera meşterilor populari Pavel Curatu şi Maxim Odagiu din Fundurii Vechi, Glodeni, care au depus eforturi sufletiste în confecţionarea Troiţei.

Dupa 1996, Victor Morev, apoi Vasile Panciuk, şi-au bătut joc nu doar de osemintele prizonierilor înhumate în această luncă, dar şi de colegii de breaslă care au activat în cadrul primăriei Bălţi de pe timpul lui Vladimir Tonciuc, de cei doi meşteri populari, de rudele victimelor şi de toată suflarea de bună credinţă. Tot aceşti doi indivizi nu au permis construcţia în vecinătatea Troiţei a unei Biserici a Oaselor, precum se anunţase la 7 mai 1992, în cadrul serviciului divin de sfinţire a  Crucifixului. Despre actuala guvernare de la Bălţi îmi e greu sa zic ceva, deoarece, bănuiesc, Renato Usatâi nu ştie nimic despre acest Crucifix. Iar concluzia care se cere trasă este urmatoarea: metalul tancului instalat in centrul Bălţiului este pentru primăria Bălţi mai scump decât memoria oamenilor ce au murit în vara şi toamna anului 1944 în lagarul de la Bălţi.

P.S. Pusesem punct acestui material, când găsesc întro reţea de socializare nişte rânduri care, la sigur, merită să fie citite şi de altă lume. Ele au fost scrise la 21 mai 2013 şi aparţin blogherului Dragos Galbur, care a copilărit în vecinătate cu locul unde a fos dislocat lagărul de prizonieri din Bălţi. „Eu am trăit o viață întreagă în Bălți și nici nu am știut de existența acestui loc, acestei istorii nedrepte cu final tragic. Nu am avut de unde ști. Abia când am ajuns la universitate și am devenit pasionat de istorie, am aflat, cu stupoare, că locul, pe unde în copilărie mă jucam de-a războiul, cineva, mai demult, chiar s-a războit. Așa suntem noi, moldovenii, mereu căutăm să ne construim un viitor, dar nici măcar nu ne cunoaștem istoria sau mai rău, nici nu prea vrem s-o cunoaștem.”

Din partea  redacţiei: Cred că demult a venit timpul ca cetăţenii Republicii Moldova să cunoască istoria ţării lor precum şi soarta celora pe care viaţa i-a făcut cu, ori fără voinţa lor, să fie etichetaţi „duşmani ai  Puterii Sovietice”. Dacă autorităţile Federaţiei Ruse sunt dispuse să ofere date despre numele prizonierilor osemintele cărora zac în mormintele comune din lunca Răutului, de ce Arhiva Naţională a Republicii Moldova nu şi-ar asuma responsabilitatea să facă lumină şi în această mare durere a poporului basarabean?