NICI ÎN PREZENT, FOSTUL LAGĂR AL MORȚII NR. 33 DIN BĂLȚI NU POATE SCĂPA DE FLĂCĂRILE POJARULUI DECLANȘAT ÎN VARA ANULUI 1944

Aseară, 21 iulie 2022, fostul lagăr al morții nr. 33 din Bălți a ars. Prima senzație pe care am avut-o când am auzit noutatea, a fost că focul aprins de KGB-ul sovietic în vara anului 1944 în lunca Răutului, încă mai mocnește și că flăcările lui pot izbucni oricând. 

Din fericire, Troița instalată pe 7 mai 1992 de către noi, ziariștii săptămânalului "Curierul de Nord", a rămas în picioare. Cel puțin, așa arată în pozele publicate de către mai multe surse, Crucifixul nostru de pe movila adunată din osemintele prizonierilor decedați și uciși de sovietici în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944 în lagărul morții nr. 33.

Bălțeanul Ion Urușciuc, care este autorul acestor poze înspăimântătoare, susține că teritoriul fostului lagăr sovietic de exterminare nr. 33 a fost cuprins de flăcări. Și că în zona afectată au rămas doar Crucifixul și niște cocostârci.

Distribuind postarea lui Ion Urusciuc, medicul Dragoș Galbur, care spunea cândva că în copilăria sa se juca cu prietenii din mahala în lunca Răutului, susține că "a asistat la cel mai mare incendiu intraurban de vegetație la Bălți. Teritoriul fostului lagăr sovietic de exterminare  nr. 33 din zona Metro a ars practic complet. Însă ce m-a marcat profund este că a rămas intactă doar crucea ridicată în memoria zecilor de mii de soldați români, italieni, nemți, maghiari, cehi, etc, executați și îngropați acolo de către sovietici. Zic că e o minune sau un semn divin!"

Scriitoarea Lilia Bicec, care a publicat un roman despre un italian aruncat de sovietici într-un mormânt comun, dar rămas ca prin minune în viață, a lăsat sub postarea lui Ion Urușciuc doar patru cuvinte: "Se răzbună și osemintele".

Și Tatiana Chetrari, jurnalista care a publicat un serial întreg de materiale despre lagărul de prizonieri din Bălți în săptămânalul "Curierul de Nord", a venit cu un scurt comentariu sub pozele cu incendiul din teritoriul fostului lagăr de prizonieri din Bălți. "Crucifixul instalat în 1992 de echipa de jurnaliști care formau redacția săptămânalului "Curierul de Nord", este un semn al rezistenței și așa va fi. Pentru că exprimă adevărul național și istoric".

Am pus și eu umărul la ridicarea acestui Crucifix, din care cauză nu pot să rămân indiferent la cele ce se întâmplă în jurul lui. Timpul le va scoate pe toate la iveală pentru a fi apreciate cum o merită. Sper că și  cauzele incendiului de ieri sa fie elucidate corect.

Dar se mai cer menționate unele detalii pe care trebuie să le știe toată lumea. Potrivit unei hotărâri a Consiliului Municipal Bălți, Crucifixul este inclus în lista monumentelor istorice de importanță locală. Apropo, toate cheltuielile pentru instalarea Troiței pe 7 mai 1992, le-a suportat Primăria Bălți, condusă atunci de către Vladimir Tonciuc. Iar jurnaliștii săptămânalului "Curierul de Nord" au fost doar inițiatorii acestei acțiuni. O spun, deoarece astăzi Primăria Bălți consideră importante și are grijă de tot felul de monumente numai nu și de Crucifix. Dea lungul celor trei decenii de la instalare, Troița a fost patronată de mai multe structuri neguvernamentale, numai nu și de cele statale. 

Există undeva mai multe proiecte de monument care se cere instalat pe locul Crucifixului putrezit dea binelea. Și nimeni nu se apucă să urnească această piatră din loc.

De ani buni se știe că Arhiva militară de stat din Federația Rusă dispune de informații despre numele celor înhumați în mormintele comune din teritoriul lagărului și din afara lui, însă  nu încearcă nimeni, măcar, să le obțină. Chiar dacă există un răspuns oferit de administrația respectivei arhive, în care se anunță disponibilitatea instituției de a oferi contra plată date despre lagărul nr. 33 din Bălți.

Și despre o rușine moldovenească pe care puțini cine o simte. Vorba e ca s-au folosit și mai continuă s-o facă până în prezent de tragicul Crucifix mai multe formațiuni social politice. O fac în stilul politicului moldovenesc, miza lor fiind... cucerirea simpatiei a unui număr cât mai mare de viitori votanți. Cinic, fără scrupule și doar atunci când convine unui sau altui lider de partid. Așa suntem noi!

COMBINATUL DE BLĂNURI DIN BĂLȚI A FOST CONSTRUIT PE TERITORIUL LAGĂRULUI DE PRIZONIERI NR. 33 AL NKVD-ULUI SOVIETIC 

Am descoperit recent un document din care reiese că alături de lagărul de prizonieri nr. 33 din Bălți s-a aflat încă o instituție de profil, cea cu nr. 103 al NKVD-ului... RSSM. Da, da, al NKVD-ului Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Așa scrie în acest răspuns adresat la 18.03.2002 Societății poloneze din oraș de către V. Gunder, specialist principal al Serviciului de arhivă al Primăriei Bălți. Răspunsul reprezintă, de fapt, o copie de arhivă a hotărârii comitetului executiv al Sovietului orășenesc Bălți din 24 februarie 1945, hotărâre care se referă la repartizarea unui teren pentru construcția fabricii de blănuri din localitate.

Ceea ce putem afla din acest document e că la 24 februarie 1945 executivul bălțean a repartizat terenuri care aparțineau la acel moment lagărului nr. 103, rămas în aceleași frontiere în care s-a aflat lagărul nr. 33. Pentru că ultimul avea statut de lagăr mobil și se deplasa în funcție de cum își schimba locația frontul. Iar la Bălţi acesta ajunsese în timpul luptelor din cadrul așa zisei operațiuni Iaşi-Chişinău şi s-a aflat în lunca Răutului în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944. Lagărul de prizonieri cu numărul 103 a apărut în Bălți după plecarea lagărului nr. 33 și a funcționat în această localitate până în 1945. 

Răspunsul adresat Societății poloneze, adică copia hotărârii din 24 februarie 1945 a comitetului executiv al Sovietului orășenesc Bălți, ne arată că fabricii de blănuri i se repartizase 3,85 hectare de teren. Pe acest teritoriu cândva s-a aflat moara Leibson, ocupat mai târziu de lagărul de prizonieri de vară, adică de Lagărul nr. 33. Hotărârea e însoțită de un plan general și stipulează că terenul s-a repartizat cu toate construcțiile aflate în aria lui. El se situa atunci în limitele străzilor Craineaia, 1 mai, Vodnaia și Recinaia.

Nu știu care stradă se numea în anul 1945 Craineaia, dar o stradă 1 mai există și în prezent. Și se pare că e aceeași, doar că s-a mai lungit și lărgit. Începutul ei astăzi e undeva tot pe acolo, pe unde, se vorbește, că a fost dislocat lagărul de prizonieri nr. 33. Ca să vă mai spun ceva curios, trebuie să recunosc că blocul în care locuiesc eu se află pe strada 1 mai, doar că e situat în celălalt capăt al ei.

Astăzi nici, măcar, fabrica de blănuri nu mai există. Si-a încetat activitatea din cauza lipsei materiei prime. Dar s-a developat adevărul că a existat un lagăr al morții, despre care regimul sovietic nu a vrut să se știe. Și despre care încă sunt multe de aflat.

UNEORI GREȘEAM ȘI NOI. SE ÎNTÂMPLA DEOARECE NICI O STRUCTURĂ STATALĂ NU ÎNDRĂZNEA SĂ NE OFERE INFORMAȚII OFICIALE 

Ca să scriu despre acest subiect trebuie să amintesc că atunci, la începutul lui 1992, redacția săptămânalului pe care-l editam, a fost vizitată de un reprezentant al fostului KGB. Nu mai țin minte dacă instituția avea deja actuala denumire, sau o purta încă pe cea veche, sovietică. Dar s-a întâmplat după ce am publicat prima știre despre lagărul de prizonieri din Bălți. Despre aceea că în lunca râului Răut, în timpul unor lucrări de nivelare de teren, a fost descoperit un număr enorm de mare de oase și cranii omenești. Iar întrebarea la care trebuia să răspundem noi reprezentantului puterii era dacă ne-a permis cineva să scriem despre lagărul de prizonieri.

Azi, când au trecut atâția ani de la acel moment, întrebarea lui pare, nu știu cum, cu fundul în sus. Atunci, însă, ne-am condus de voia lui Dumnezeu. Am scris despre tot și toate ce puteam afla de la martorii oculari, care aveau curajul să ne povestească amănunte din vara și toamna lui 1944 din lunca mlăștinoasă a râului Răut, situată la marginea de sud-est a orașului Bălți.

Cineva ne-a spus că în lagăr au murit circa 50 mii de prizonieri. Nu am avut cum să verificăm această cifră și am publicat-o, făcând trimitere la acel martor ocular. Dar cifra a fost preluată de alte surse și a fost tirajată. Apropo, nu sunt cunoscute nici astăzi date oficiale despre câți prizonieri au murit în acel lagăr. 

Pe 8 mai 1992, "Curierul de Nord" scria că lagărul de prizonieri s-a aflat la Bălți între anii 1944-1945, iar la 12 iunie 1993, scriam că același lagăr a fost prezent în Bălți între anii 1944-1946. Firește, datele acestea le culegeam de la cei care veneau la redacție și ne povesteau despre monstruoasa instituție și oamenii care mureau pe teritoriul ei. Și nici o structură de stat nu se încumeta să ne ofere informații oficiale. 

Abia mai târziu, între anii 2002-2003, aflăm un fel de puțin adevăr pus la dispoziție de Arhiva Federală a Rusiei. Informația o solicitase nu o structură de stat, ci Uniunea Veteranilor Armatei Române, filiala Bălți.

Potrivit lui V. Voronţov, director adjunct al Arhivei Militare de Stat din Rusia, lagărul nr. 33 s-a aflat la Bălți în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944. El a fost creat în cadrul NKVD-ului sovietic la 26 septembrie 1943 în oraşul Poltava cu misiunea de a recepționa, tria şi expedia spre locurile de detenţie prizonierii capturaţi după încheierea operaţiilor militare de la Uman şi Kirovograd. La Bălţi acesta a ajuns în timpul luptelor din cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău. Puncte speciale de capturare a prizonierilor, trei la număr, fusese create ceva mai devreme în localităţi învecinate Bălţiului, cum ar fi oraşul Făleşti, spre exemplu. 

Datele Arhivei moscovite arată că lagărul nr. 33 avea o capacitate de 20 mii de prizonieri iar punctele de capturare puteau să găzduiască până la 2 mii de persoane.  

În perioada cât a funcţionat nu doar la Bălți (septembrie 1943 – septembrie 1945) prin acest lagăr au trecut peste 331 mii de prizonieri, mulţi dintre care nu au mai ajuns la locurile de detenţie. În el s-au aflat militari germani, unguri, austrieci, polonezi, francezi, sârbi, horvaţi, belgieni, ucraineni, ruşi, cehi, italieni, români şi de alte naţionalităţi, arată documentul parvenit de la Arhiva militară de Stat din Rusia.

Din păcate, în datele oficiale prezentate de arhiva rusească s-au strecurat intenționat sau din neatenție unele inexactități. În răspunsul cu numărul 3Ш - 958 din 16.03.03 semnat de V. Korotaev , un alt director adjunct al Arhivei Militare de Stat din Rusia, aflăm că lagărul nr. 33 s-a aflat la Bălți până pe 10 noiembrie 1944. V. Voronțov, însă, ne spunea un an mai devreme că lagărul s-a aflat la Bălți în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944. Diferența e de o lună, dar avem tot dreptul să deducem că cineva minte.

Încă un neadevăr rezultă din același răspuns cu numărul 3Ш - 958 din 16.03.03 semnat de către V. Korotaev și oferit, probabil, rudei unui prizonier german care a trecut prin lagărul din Bălți . Potrivit sursei citate, la 27 septembrie 1945 ostașul german Ghenrih Șusler a fost adus pentru tratament în spitalul special militar nr. 3783 din lagărul de prizonieri nr. 33, unde pe 2 octombrie 1944... a murit de distrofie. Dacă e să-l înțelegem logic pe V. Korotaev, neamțul murise un an mai devreme, dar a fost adus la spital să fie lecuit. (!!!).

DE LA 1944 ÎNCOACE, BĂLȚIUL N-A AVUT PARTE DE UN ZIAR ÎN LIMBA ROMÂNĂ MAI PE PLACUL CITITORULUI DECÂT "CURIERUL DE NORD"

Valeriu Gorbul, Ludmila Gorbul, Tatiana Chetrari, Maria Popa, Ada Bostan și subsemnatul am constituit scheletul echipei care pe 3 ianuarie 1992 am început editarea la Bălți a săptămânalului "Curierul de Nord". Ulterior în redacție au sosit mai tinerii Eugen Urusciuc și Vitalie Cazacu, toți împreuna făurind un ziar de pomină pentru Bălțiul rusificat. Un ziar liber în deplinul sens al cuvântului apărut până la finele anului 1996, când în primăria locală au venit socialiștii lui Victor Morev, iar la președinție - Petru Lucinschi. 

Ce a urmat, era de așteptat. Membrii echipei au fost alungați, iar ziarul a ajuns la un tiraj de râsul găinilor. 

De la 1944 încoace Bălțiul n-a avut parte de un ziar în limba română mai pe placul cititorului decât "Curierul de Nord". Noi, cei care l-am editat, ne-am simțit liberi în toate acțiunile noastre. Nu știu dacă vom mai avea parte de asemenea clipe fericite în viața noastră.

"Curierul de Nord" a fost ziarul care primul a scris despre lagărul de prizonieri din Bălți. Până în ianuarie 1992, când jurnaliștii săptămânalului au anunțat că în lunca râului Răut, au fost descoperite un număr mare de oase și cranii omenești, despre lagărul de prizonieri cu numărul 33 nu a scris nici un ziar.

Primul număr al hebdomadarului a apărut pe 3 ianuarie 1992. A avut abonați și a fost difuzat în Bălți, în unele localități din nordul republicii, în România, Franța, Germania, Suedia și alte țări.

UN SFERT DE VEAC ÎN URMĂ, GRIGORE SOROCEAN A ROSTIT NUMELE MAI MULTOR PRIZONIERI CARE AU TRECUT PRIN LAGĂRUL DIN BĂLȚI

Am răsfoit zilele trecute niște ziare în care am publicat mai multe materiale din Bălți, iar în numărul din 13 mai 1997 al cotidianului "Flux" am găsit o știre  care astăzi costă mult. E vorba despre nume. Despre identitatea celora ce au trecut prin lagărul NKVD-ist nr. 33 din Bălți. Au stat, au murit, ori au fost expediați să moară în lagărele din Siberia. 

Zic astea, constatând că cunoaștem prea puține nume ale persoanelor care au avut de suferit. Iar în știrea respectivă am pomenit numele doar a circa 10 din cei peste 50 mii de cetățeni, care, se presupune, că au fost închiși forțat în lagărul din Bălți.. 

Informația am scris-o după ce pe 10 mai 1997 am asistat la un miting de comemorare a victimelor respectivului lagăr, care s-a desfășurat în fața Crucifixului instalat în lunca râului Răut. Iar numele martirilor au fost pomenite de către Grigore Sorocean, care a povestit, mai întâi, despre cum a ajuns chiar el în lagărul din Bălți și despre cum a fost dus mai apoi, însoțit de un convoi, în Rusia. El a mai declarat că aceeași soartă au avut-o Boris Strepcov, Dumitru Bostan, Boris Rotaru, Mihai Nour, Nicolae Cojocaru, Ion Butnaru, Mihai Grosu, Nicolae Roman și mulți alți basarabeni. Iar eu mi-am notat aceste nume ca să le public peste două zile în proaspătul lansat pe piața media basarabeană, ziarul "Flux".

Recitind știrea publicată în "Flux" acum un sfert de secol, îmi dau seama că atunci, în momentul când am adunat materialul factologic pentru ea, nu am încercat să aflu mai multe despre cei ce trecuseră prin lagăr. Păcatul meu cel mare e că nu m-am interesat, măcar, de unde sunt, în ce localități s-au născut și au trăit acești martiri ai regimului sovietic-socialist. Or, în prezent, nu cred că cineva dintre cei pomeniți mai sunt încă în viață. Mai mult, nu sunt sigur, dar am impresia că o persoană din cele pomenite de către Grigore Sorocean și anume, Mihai Grosu, a fost un consătean de-al meu. Cel puțin, în perioada studiilor ce le-am făcut la școala medie din Corlăteni, am cunoscut un pedagog cu acest nume, despre care se vorbea în șoaptă că a stat în unul din lagărele sovietice de prizonieri.

Ar putea fi ca unul dintre bărbații, chipurile cărora sunt prezente în poza de mai sus, este Grigore Sorocean. Și mai cred că unii dintre cei despre care a vorbit el ar putea să fie, de asemenea, în această fotografie.

Îmi mai amintesc bine de un nume pomenit de mai multe ori în paginile săptămânalului "Curierul de Nord". E vorba despre tatăl președintelui raionului Glodeni în anul 1992, domnul Istrati. Dânsul a povestit la inaugurarea din 7 mai 1992 a Troiței instalată în memoria prizonierilor că ultima dată l-a văzut pe tatăl său, acolo, în lagăr. Cum s-ar zice, e mult de săpat în solul enigmatic  al acestei tematici.

Și încă ceva curios. Printre bărbații din fotografia de mai sus l-am regăsit și pe fostul meu profesor de fizica Nicolae Buga, (rândul doi centru) care, băiețandru fiind, întâmplător a stat închis și el in acest lagăr. Venise să aducă prizonierilor flămânzi niște merinde, sărind  pe neobservate gardul. Până l-a zărit santinela. Că a stat închis o zi și ceva după sârma ghimpată. A reușit să fugă tot așa cum a intrat în acel teritoriu. 

                                        *          *         *          

Zilele trecute am aflat ca arhiva moscovită ar fi eliberat unei organizații neguvernamentale din Bălți un set de documente despre cei ce au murit în lagărul bălțean și locurile unde au fost înmormântați. În prezent acestea sunt studiate și verificate de către specialiști în materie, după care vor fi oferite spre a fi publicate.

ACUM 30 DE ANI, LA TROIȚĂ AU ARS LUMÂNĂRI PENTRU PRIMA DATĂ. AZI PRIMĂRIA BĂLȚI ȘI EPISCOPUL MARKEL NEGLIJEAZĂ ACEST CRUCIFIX

Pe 7 mai curent se împlinesc 30 de ani din ziua când la Bălți, în lunca râului Răut din apropierea fostului combinat de blănuri, a fost instalată și sfințită o Troiță. Ridicat în memoria prizonierilor care au murit în lagărul nkvd-ist nr. 33 aflat la Bălți în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944, acest Crucifix este neglijat de autoritățile locale și Episcopia de Bălți și Fălești.

Precizez din capul locului că nu dispun de fotografii de la evenimentul din 7 mai 1992. Nu am găsit măcar nici numărul ziarului "Curierul de Nord", în care am scris despre desfășurarea lui. Am în arhivă doar o poză cu noi, ziariștii "Curierului", împreună cu colegii noștri de la "Gazeta de Botoșani", România, și alta, unde suntem tot noi însoțiți de mai multă lume din Bălți. Le plasez mai jos cu riscul că le voi republica pentru a întregi alte pagini ale blogului cu alte amănunte interesante.

Ca să hașurăm cumva tabloul celor întâmplate în acea zi pe malul Răutului, reluăm aici informația Tatianei Sturza "La 7 mai, la Troiță pentru prima dată au ars lumânări" publicată în "Curierul de Nord" din 8 mai 1993, în care sunt evocate și amănunte de la evenimentul produs un an mai devreme. Iată textul colegei noastre:

"7 mai 1992. Vă mai amintiți semnificația acestei zile de joi mare pentru Bălți? Anume în data de 7 mai, din inițiativa "Curierului de Nord", pe teritoriul fostului lagăr de prizonieri, actualmente teritoriul Combinatului de blănuri, a fost instalată și sfințită o Troiță. La 7 mai 1992 pentru prima dată după cel de-al doilea război mondial, soțiile, copiii, rudele celor care și-au văzut pentru ultima dată părinții de după sârma  ghimpată a acestui lagăr, au putut să vină la locul unde au fost necreștinește îngropați și să asiste la un prim parastas oficiat de către un sobor de preoți în frunte cu Episcopul de Bălți, Petru. La 7 mai 1992, pentru prima dată la Troiță au ars lumânări, s-a dat de pomană, s-au vărsat lacrimi de durere și de grea suferință, au venit foști prizonieri rămași în viață.

Zeci și sute de foști prizonieri români, nemți, unguri, polonezi, etc și-au găsit moartea în acest lagăr, fiind supuși unor chinuri groaznice, îndurând frig și foame. Mărturiile celor rămași în viață, amintirile celor care au văzut pe viu tot ce se petrecea în lagăr, confirmă că în cele trei pâlnii de bombe de pe lunca Răutului au fost îngropați sute de prizonieri. Alte câteva zeci de mii, de aici, din "raspredelitelnâi lagheri", au fost încărcați în trenuri de marfă și duși la minele de cărbune din fosta URSS. Mulți nu s-au mai întors murind acolo, iar lagărul din Bălți rămânând pentru ei drept un ultim "popas" pe pământul Patriei.

Acum două zile la redacție au venit câteva femei, rude ale foștilor prizonieri, cu propunerea de a oficia la Troiță un parastas la 27 mai, Ziua Înălțării Domnului, mai cunoscută și ca Ziua Sfântului Mucenic Iuliu Veteranul, Ziua Eroilor. Această zi este una deosebită pentru creștini și am dori, au spus vizitatorii, ca anume în această zi la Troiță să se oficieze în fiecare an slujbe de pomenire a celor morți. Ei fiind cei care au fost înmormântați necreștinește, merită să aibă o zi în care să ne amintim de ei, să le cinstim memoria. Să venim cu toții aici, la Troița de pe teritoriul fostului lagăr, să aprindem o lumânare, să dăm un colăcel de pomană...". ("Curierul de Nord" nr. 20 (70) din 8 mai 1993, pagina 5)

S-ar mai cere adăugat că în timpul serviciului divin din 7 mai 1992, cineva a venit cu propunerea de a ridica în regiunea Crucifixului o Biserică a Oaselor. De ce ideea nu a fost susținută e o temă separată, la care, sper să revenim. Dar răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi găsit în neglijența Primăriei Bălți și a Episcopiei de Bălți și Fălești, manifestată față de Troiță, declarată de Consiliul Municipal Bălți Monument istoric de importantă locală.

DAR EPISCOPUL ȘI PRIMĂRIA BĂLȚI DE CE TAC ȘI NU INTREPRIND NIMIC?

Am descoperit astăzi pe facebook o postare mai veche publicată chiar de mine, pe lângă care nu pot trece indiferent. Și asta deoarece tot ce am scris acum câțiva ani e actual și astăzi. Mă puteți contrazice, dacă a-ti văzut careva schimbări din partea autorităților bălțene. Iată ce ziceam eu atunci:

"Recent am trecut pe la Troița instalată pe 7 mai 1992 de către ziariștii săptămânalului “Curierul de Nord” în lunca Răutului, pe teritoriul fostului lagăr de prizonieri din Bălti. In acel loc, unde în vara și toamna anului 1944 au murit zeci de mii de ostași români, germani, unguri, italieni, ucraineni, polonezi, dar si ruși, înfometați și chinuiți de regimul lui Stalin și de boli. Recunosc, nu fusesem de mult pe acolo. Dar ceea ce am văzut, m-a îngrozit.

S-o luăm de la capăt. Lângă Crucifix a apărut o placă scrisă în limba rusă cu inscripția: "Жертвам второй мировой войны". Bănuiesc cine a instalat-o alde Panciuk cu regimul lui. E pusă în văzul tuturor. Placa inițială, cea instalată de cineva din Bucovina, scrisă in ucraineană, si care ne da de înțeles ca acolo zac osemintele lui Cornil Oliinic, fost și el prizonier, e ascunsa în buruieni, deși cândva era la loc de cinste. Și Troița, monumentul, e într-o stare rea. Au trecut, totuși, o mulțime de ani de la momentul instalării ei, iar lemnul mai si putrezește. M-a îngrozit această situație, deoarece în mai 1992 am avut ocazia să însoțesc transportarea Troiței din satul Fundurii-Vechi, Glodeni, spre Bălți. Și apoi, am participat împreună cu colegii de la "Curierul de Nord", la sfințirea ei.

 

Zic m-a îngrozit starea monumentului, deoarece e strașnic ce se întâmplă în apropierea lui. Gunoaie de tot felul, mizerie, buruieni glod și... materiale de construcție. Nu știu, e bine sau este rău să construiești pe oseminte umane, dar ceea ce se întâmplă în această luncă pare un dezastru. 

Se vede, primăria a repartizat terenuri pentru construcția mai multor edificii acolo. Mă întreb doar de ce primăria nu are și datoria de a îngriji de monumentul respectiv. Tot așa cum procedează cu Tancul din centrul urbei, cu mormintele unor ostași sovietici înmormântați în Cimitirul gloriei militare și cum are grijă să aducă în centrul Bălțiului monumentul lui Vladimir Vasotki. Dar Markel, popa care are și funcția de episcop de Bălți și Fălești, de ce nu întreprinde nimic pentru a împăca și sufletele celor câteva zeci de mii de prizonieri, ce si-au pierdut viața în lunca Răutului, unde în vara și toamna lui 1944 s-a aflat lagărul NKV-ist?"

Recunosc, în anul când am scris rândurile de mai sus nu știam că Consiliul Municipal Bălți declarase Crucifixul ridicat în memoria prizonierilor lagărului din Bălți drept monument istoric de însemnătate locală. Ca și mai multe morminte în care zac osemintele ostașilor sovietici ce au căzut la Bălți în luptele celui de-al doilea război mondial. Și pe care, o întreprindere municipală finanțată din bani publici, nu uită să le îngrijească anul împrejur.

AUTORII TROIȚEI SUNT PAVEL CURATU SI MAXIM ODAGIU, UNUL DIN SATUL FUNDURII VECHI, ALTUL - CHIAR DIN CENTRUL RAIONAL GLODENI

Atunci, la început de 1992, când au fost descoperite osemintele prizonierilor lagărului nr.33 din Bălți, iar "Curierul de Nord" semnalase evenimentul, nici nu prea realizam ce urmează să facem. Am fost în această stare până la momentul când a început să vină lumea la redacție. Mai multă lume decât intra până atunci. Eram vizitați de persoane care știau mai multe decât noi despre lagărul morții. Sau chiar de către cei care au trecut prin acest lagăr și au scăpat de acolo cu viață. Și atunci ne-am întrebat ce facem mai departe.

Nu știu cui îi veni în cap ideea instalării pe locul unde au fost descoperite oasele și craniile omenești, a unui Crucifix în memoria prizonierilor care și-au pierdut viața în acele mlaștini. Înțelesesem că ideea noastră a plăcut și primăriei bălțene, conduse în acele timpuri de ucraineanul Vladimir Tonciuc, originar din satul Iabloana, Glodeni. Domnia sa a fost persoana care a susținut toate inițiativele jurnaliștilor de la "Curierul de Nord". 

S-au găsit și niște sponsori care au asigurat cheltuielile materiale pentru instalarea Troiței. Destul de repede am descoperit și doi meșteri populari care s-au angajat să confecționeze Troița. E vorba despre Pavel Curatu și Maxim Odagiu, ambii din raionul Glodeni. Aceștia, într-un termen relativ scurt, au creat o operă de artă, care, iată, se află în bătaia vântului, ploilor și ninsorilor, dar și a uraganelor politice, deja treizeci de ani.

Troița a fost sfințită pe 7 mai 1992.

Vom reveni cu detalii și amănunte de la acest eveniment.

P.S. Aflu chiar zilele astea de la consilierul municipal Bălți, Sergiu Burlacu, că Consiliul Municipal Bălți "a votat inițierea procedurii de formare a unui imobil cu destinație de construcții în spațiul unde au fost ținuți în captivitate, uciși și aruncați în gropi comune mii de oameni".

Sergiu Burlacu

Ieri la 20:37  · 

Necreștinește, de trupele NKVD-ist, au fost nimicite fără de milă și aruncate în gropi comune peste 3 800 de suflete, care au fost batjocorite în perioada celui de-al doilea război mondial, în cadrul Lagărului prizonierilor de război numărul 33 din Bălţi.

Regret faptul că majoritatea Consilierilor Municipali, controlați încă de Grigorișin, astăzi în cadrul ședinței Consiliului Municipal Bălţi, au votat inițierea procedurii de formare a unui imobil cu destinație de construcții, pe spațiul unde au fost ținuți în captivitate, uciși și aruncați în gropi comune mii de oameni.

Sper mult că în ceasul al doisprezecelea, acești consilieri își vor revedea poziția.

"LAGĂRUL MORȚII" CU NUMĂRUL 33 S-A AFLAT LA BĂLȚI ÎN PERIOADA 16 IULIE - 10 OCTOMBRIE 1944 ÎN LUNCA MLĂȘTINOASĂ A RÂULUI RĂUT 

Tot ce s-a scris despre lagărul morții din Bălți timp de aproximativ un deceniu de la descoperirea oaselor și craniilor omenești în lunca Răutului, s-a făcut doar în baza mărturisirilor bătrânilor, a martorilor oculari, a celor care au scăpat de acel calvar și au rămas în viață. Zic astea deoarece atunci când am inițiat serialul "Morminte fără cruce" în paginile "Curierului de Nord", nici o structură statală nu a îndrăznit să facă lumină asupra evenimentelor produse în vara și toamna anului 1944 la Bălți.  

Mult mai târziu, aproximativ peste un deceniu, la insistența Uniunii veteranilor de război ai Armatei Române şi a urmaşilor lor din R. Moldova precum și a Arhivei fostului județ Bălţi, s-au aflat primele informații oficiale despre activitatea lagărului de prizonieri din Bălţi. Dar nu și cele ce țin de numărul persoanelor care au murit în acest lagăr şi de locurile concrete de înhumare a decedaților. 

Potrivit lui V. L. Voronţov, director adjunct al Arhivei Militare de Stat din Rusia, Lagărul de prizonieri nr. 33 din cadrul NKVD-ului sovietic a fost creat la 26 septembrie 1943 în oraşul Poltava. La acel moment el avea drept sarcină primirea, selectarea şi transmiterea în locurile de detenţie a prizonierilor capturaţi după încheierea operaţiilor militare de la Uman şi Kirovograd. La Bălţi acesta a ajuns în timpul luptelor din cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău şi s-a aflat în această localitate, potrivit sursei citate, în perioada 16 iulie – 10 octombrie 1944. Puncte speciale de capturare a prizonierilor, trei la număr, fusese create ceva mai devreme în localităţi învecinate Bălţiului, cum ar fi oraşul Făleşti, spre exemplu. 

Datele Arhivei moscovite arată că lagărul nr. 33 avea o capacitate de 20 mii de prizonieri iar punctele de capturare puteau să pimească până la 2 mii de persoane.  

În perioada cât a funcţionat nu doar la Bălți (septembrie 1943 – septembrie 1945) prin acest lagăr au trecut peste 331 mii de prizonieri, mulţi dintre care nu au mai ajuns la locurile de detenţie. În el s-au aflat militari germani, unguri, austrieci, polonezi, francezi, sârbi, horvaţi, belgieni, ucraineni, ruşi, cehi, italieni, români şi de alte naţionalităţi, arată documentul parvenit de la Arhiva militară de Stat din Rusia.

Datele neoficiale diferă de cele oferite de arhiva moscovită. Cei care ni le furnizau - persoane ce au stat în lagăr, rudele acestora, alți martori oculari ai tragicilor evenimente - ne spuneau că doar în perioada când s-a aflat la Bălți, prin lagărul nr. 33 au trecut circa 50 mii de persoane.

Ce a reprezentat Lagărul nr. 33 pentru Bălți și pentru întreaga umanitate, vedem și dintr-o altă sursă. E un răspuns oficial oferit, probabil, rudei unui prizonier german care a trecut prin lagărul din Bălți. Doar că acest răspuns e unul care nu este credibil. Vedeți și Dumneavoastră de ce. Potrivit directorului adjunct al Arhivei militare de Stat din Rusia, V. I Korotaev, la 27 septembrie 1945 ostașul german Ghenrih Șusler, a fost adus în spitalul special militar nr. 3783 pentru tratament din lagărul de prizonieri nr. 33, unde (!!!) pe 2 octombrie 1944... a murit de distrofie.

Nu știu dacă se va mai afla cândva numărul real al persoanelor care au trecut prin și au murit în lagărul nr. 33 din Bălți. Am impresia că nici o structură statală din RM nu a făcut nimic pentru a-l afla. Și e vorba nu doar despre cetățeni ai altor state. În lagăr au fost aduși cu forța militari mobilizați în Armata Română până la 1944 din Basarabia. E vorba despre buneii și părinții actualilor cetățeni ai Republicii Moldova. Facem un mare păcat daca nu încercăm, măcar, să aflăm unde zac osemintele lor.