MARTORII OCULARI DECLARAU CĂ MORȚII DIN LAGĂRUL NR. 33 ERAU CĂRAȚI ȘI ARUNCAȚI ÎN MORMINTE COMUNE DIN LUNCA RĂUTULUI

"Pământul continua să se miște încet, iar groapa comună părea ochiul unui ciclop înjunghiat care sângera în tăcere"

Acum 78 de ani, în lunca Răutului, acolo unde se afla Lagărul de prizonieri nkvd-ist nr. 33, se murea. De foame, de boli, de tortură, de durere, se murea. Și de frig. Sau de toate acestea împreună.

Locul unde erau înmormântați cei care-și dădeau sufletul în teritoriul aflat după sârma ghimpată a lagărului, este o enigmă. Pentru că la moment nu există nici un document oficial din care ar reieși că cadavrele prizonierilor decedați în lagărul nr. 33 au fost înhumate în cimitirul cutare sau în celălalt.

Potrivit unui răspuns adresat filialei Bălți a Uniunii Veteranilor Armatei Române la 16 mai 2002 de către V. I. Korotaev, director adjunct al Arhivei militare de stat din Federația Rusă, instituția dispune de un Registru al actelor privind înmormântarea prizonierilor decedați  în cimitirul din Bălți. Doar că nici în una din cele peste 60 de file ale Registrului nu au fost descoperite nume. 

Demnitarul arhivei ruse nu ne spune nici în care cimitir au fost dați pământului prizonierii decedați. Există doar niște presupuneri că aceștia au fost înmormântați la o margine a cimitirului evreiesc, unde s-a creat un alt cimitir al prizonierilor. Dar există și o ipoteză că acolo zac osemintele prizonierilor din lagărul nr. 103 și a celor decedați în Spitalul special nr. 3376, apărute la Bălți după plecarea Lagărului cu numărul 33, în toamna lui 1944. Martorii oculari, însă, declarau reporterilor săptămânalului "Curierul de Nord" acum 30 de ani că decedații din lagărul nr. 33 erau cărați și aruncați în mormintele comune din lunca Răutului, pe care tot ei, prizonierii, le săpau.

În același răspuns, V. I. Korotaev ne comunică că în perioada 11 - 30 septembrie 1944 în cimitir (care cimitir?) au fost înmormântați 2052 de prizonieri morți. Alte 509 cadavre au fost date pământului în perioada 1 - 7 octombrie 1944. Ne întrebăm, pentru că V. I. Korotaev nu ne spune, în care cimitir au fost înmormântați cei 2561 de prizonieri decedați în lagărul nr. 33  în perioada 11 septembrie - 7 octombrie 1944? Nu cumva în mormintele comune din lunca Răutului? Morminte săpate tot de prizonieri, acoperite cu un strat subțire de pământ, apoi stropite pe deasupra cu un alt strat de var stins. 

Martorii oculari au transmis din gură în gură, din generație în generație, că înainte de a părăsi Bălți-ul (lagărul nr. 33 era unul mobil de triere și se deplasa în funcție de cum și în ce direcție înainta frontul), numărul mormintelor comune a crescut simțitor. În ele au fost îngropați nu doar prizonieri morți. Pentru a pleca mai repede din Bălți, nkvd-iștii au organizat un masacru al celor aflați în lagăr. I-au aliniat în spatele unor gropi săpate din timp și au tras în ei. 

E vorba de acele morminte pe care, în primăvara lui 1992, le-au descoperit mecanizatorii unor buldozere care nivelau terenul în vederea edificării în acel teritoriu a unui cartier locativ. Și a căror oase și cranii au fost adunate sub Crucifixul inaugurat pe 7 mai 1992. E vorba și despre acele morminte, prin unul dintre care a trecut Vittorio Monttini, prizonier de război de origine italiană, protagonist al romanului "Lagărul 33" semnat de Lilia Bicec, născută la Viișoara, Glodeni, și stabilită cu traiul în orașul Brescia din Italia. 

Autoarea romanului descrie viața eroului romanului său, ajuns acasă, la Brescia, după o jumătate de secol de la momentul când a fost înrolat în armata țării a cărei cetățenie o avea. Scriitoarea descrie povestea lui Vittorio Monttini cu lux de amănunte, așa cum a povestit-o rudelor și cunoscuților pe unde a umblat timp de 50 de ani. 

"După căderea zidului din Berlin spera să revină în sfârșit în Italia, astfel restabilindu-și echilibrul sufletesc. Însă fantoma masacrului din Bălți îl urmărește. Ajuns bătrân nu-i mai este teamă de autorități și-i povestește nepoatei sale adevărul despre miile de militari, aliați ai Reich-ului, ajunși prizonieri ai lagărului nr. 33 din Bălți și masacrați. Mesajul romanului se bazează pe date autentice care au suport istoric, iar pe parcursul narațiunii imaginarul se alternă cu o existență concretă. Actualmente pe acest loc este o simplă Troiță instalată la 7 mai 1992 de către ziariștii săptămânalului „Curierul de Nord”, iar pământul din împrejurime continuă să suspine…  Istoria nu poate fi tăinuită. Adevărul erupe și prin osemintele care în orice clipă pot fisura pământul… Lagărul din Bălți a fost improvizat la moment, de urgență, din „necesitate” și nu a fost construit după standardele NKVD-ului. Tactica și alte forme de lichidare a deținuților erau aceleași ca în gulag, Auschwitz, Birkenau: să sufere cât mai mult, constrânși să îndure în tăcere, fără un proces, fără o condamnare concretă, fără a ști cât timp vor sta și care va fi viitorul lor. Primele simptome ale unui final macabru s-au arătat după câteva zile printr-o cumplită înfometare. De rând cu alte suferințe, foamea veni ca o molimă, secătuindu-le deținuților puterile într-un timp foarte scurt. Îi gârbovea și le rodea stomacul nu doar ziua, care părea nesfârșită, dar și nopțile pline de coșmaruri. Condamnații nu aveau dreptul să se îmbolnăvească, iar atunci când nu se mai țineau pe picioare erau transferați în carceră și lăsați acolo fără hrană și apă până mureau. Nu aveau acces la spitalul militar din oraș, iar moartea avea chipuri diverse și bântuia ca o nălucă peste tot ce era viață și mai respira în acel perimetru îngrădit cu sârmă ghimpoasă. Păduchii, primii oaspeți apăruți ca din senin, s-au înmulțit atât de repede încât nu exista nicio soluție pentru deținuți... După 86 de zile de calvar, un tribunal trivial a condamnat la moarte prizonierii din lagărul 33 prin împușcare. Șesul, ca un martor nedorit, se cufundase într-o acalmie totală, alinând în tăcere gemetele abia auzite ale ostașilor care-și dădeau sufletul în groapa comună. Țărâna aruncată la repezeală peste prizonierii încă vii îi apăsa cu o greutate de plumb, mistuindu-le ultimele respirații, îi sufoca. Pământul continua să se miște încet, iar groapa comună părea ochiul unui ciclop înjunghiat care sângera în tăcere."

DETALII NOI DESPRE DISPARIȚIA SECRETIZATĂ A CRUCIFIXULUI RIDICAT PE 7 MAI 1992 ÎN MEMORIA PRIZONIERILOR LAGĂRULUI DIN BĂLȚI

După publicarea știrii despre dispariția Troiței ridicată pe 7 mai 1992 în memoria prizonierilor lagărului din Bălți, am fost contactat de o persoană din Consiliul Municipal Bălți, care bănuiesc e și purtător de cuvânt al primarului Grigorișin. Dânsa mi-a comunicat că Crucifixul se află în gestiunea Întreprinderii Municipale "Spații Verzi", care urmează să-l  renoveze.

Kristina Kraevskaya

Crucifixul, din păcate, a ars cîteva săptămîni în urmă. Bănuim că este de la lampadă care a rămas aprinsă. Acum este în etapă de renovare.

I-am explicat doamnei reprezentant al CM Bălți că am vizitat chiar a doua zi după incendiu locul Crucifixului și am constatat că el era "ars" de arșiță, de ploi și înghețuri, de cei 30 de ani de când sta în picioare și de indiferența serviciilor comunale din oraș față de el. Nu și de focul incendiului de vegetație din 21 iulie curent. Pentru că nici zare de lampadă nu se afla la acel moment lângă Crucifix. La care doamna din CM Bălți mi-a scris următoarele:

Kristina Kraevskaya

Orientativ, 2 saptamîini în urmă, deja după incendiu, dl primar Grigorișin Nicolai a fost apelat de preotul unei biserici care a povestit despre incident. Una din versiuni- lampada care a ars menționez, deja după incendiul de vegetație. Dl primar a dat indicație ÎM "Spații Verzi" și l-a rugat pe dl arhitector Grițunic -să fie pregătită o schiță nouă pentru crucifix. Nu faceți păcate- nimeni nu s-a apucat din capul lui să scoată crucea.

M-am bucurat, desigur, că în sfârșit autoritățile bălțene s-au întors cu fața spre Cel de Sus și încearcă să nu mai împartă morții. M-am bucurat și am mers peste câteva zile din nou în lunca Răutului. Acolo unde în locul Crucii a rămas doar țeava de metal, ruginită și putrezită și ea, pe care fusese "îmbrăcată" temelia Troiței. Dar m-am și revoltat că totul s-a făcut pe tăcute, fără a fi anunțați. Pentru că expediasem câteva săptămâni mai înainte de incendiu o Scrisoare deschisă adresată primarului Grigorișin, în care ceream să ia atitudine și să dispună îngrijirea acestui monument istoric și de artă de importanță locală, în măsura care o merită.

Tot atunci am constatat că și scările din beton, pe care lumea urcă spre cruce sunt avariate, lăsându-se pe partea stângă în mormântul adunat din oase și pământ. Am mai văzut că și plăcile de beton, care formează terenul din fața Crucifixului, sunt deteriorate ori chiar dispărute.

În imediata apropiere a "monumentului istoric și de artă de importanță locală" e gunoiște, resturi de materiale de construcție, buruieni, stuf și iarbă uscată. Lipsește o cale civilizată de acces pentru a ajunge la locul respectiv. Și irită nu doar atitudinea autorităților bălțene față de acest mormânt comun, ci și cea a Episcopiei de Bălți și Fălești condusă de Marchel Mihăiescu. 

 

Ca să încheiem această relatare, trebuie să deducem că odată la 30 de ani primăria Bălți poate să-și permită, dacă nu este chiar obligată, să găsească mijloace financiare pentru reparația capitală a unui mormânt comun declarat de Consiliul municipal Bălți prin hotărârea nr. 1412 din 17 mai 2001 monument istoric și de artă de importanță locală.

CINEVA A DECAPITAT CRUCIFIXUL PRIZONIERILOR, LĂSÂND ACOLO DOAR O ȚEAVĂ METALICĂ, CARE A SERVIT DREPT SUPORT PENTRU CRUCE

Am trecut azi, 27 august, pe la Crucifixul instalat de echipa noastră de la "Curierul de Nord" în lunca râului Răut în memoria prizonierilor lagărului morții nkvd-ist nr. 33 din Bălți și am rămas... rătăcit. De fapt rătăcisem mai multă vreme o distanță lungă și întortocheată pe această luncă a Răutului pentru a vedea consecințele pojarului de vegetație produs pe 21 iulie curent. 

Într-un fel m-am bucurat că flăcările au salubrizat parțial teritoriul. Au ars buruienile, spinii, rămășițele uscate din anii trecuți, dar au fost atinși și copacii, tufarii. Într-un cuvânt a ars cam tot ce a creat natura. De neatins a rămas, însă, ceea ce a aruncat în această zonă omul: gunoaie, resturi de materiale de construcție, plastic, etc. M-a bucurat însă faptul că tot natura a împrăștiat în această luncă un verde proaspăt plăcut ochiului.

Dar ceea ce am văzut la Crucifix chiar m-a pus pe gânduri. Am găsit Troița ridicată pe 7 mai 1992 în memoria prizonierilor lagărului din Bălți decapitată. În locul Crucifixului a rămas o țeavă metalica care, probabil, a servit drept suport pentru monument.

Nu știu cine a decis să facă un bine (că la rău nu mă taie capul să mă gândesc), cum nu știu nici unde se află crucea din lemn, care a rezistat ploilor, vântului, ninsorilor si arșiței... trei decenii. Iar eu țin mult la această troiță, deoarece înainte de instalare, am fost responsabil de transportarea ei din satul Fundurii Vechi spre Bălți.

Ceea ce am văzut se întâmplă după o lună și ceva de la incendiul de vegetație din această zonă și după vreo zece zile de la momentul când am expediat în adresa Consiliului Municipal Bălți și a primarului de Bălți o Scrisoare deschisă în care cer să ia atitudine și să dispună îngrijirea Crucifixului așa cum se procedează cu toate monumentele de importanță locală vizate în hotărârea Consiliului municipal Bălți din 17.05.2001, cu numărul 1412. Or Troița ridicată în memoria prizonierilor lagărului din Bălți are numărul 15 în Registrul monumentelor de importanță locală din Hotărârea sus amintită.

Sper că sfânta Cruce creată cu multă inspirație de către meșterii din raionul Glodeni Pavel Curatu și Maxim Odagiu și instalată pe 7 mai 1992 pe un mormânt comun, să rămână undeva într-un muzeu pentru a aminti generațiilor în creștere și celor viitoare că au fost timpuri când lumea se temea să vorbească despre lagărul de prizonieri din Bălți.

 

Puteți vedea scrisoarea deschisă însoțită de hotărârea și Registrul amintit aici: https://paveldumbrpavel.blogspot.com/2022/08/scrisoare-deschisa-adresata-primarului.html

https://www.facebook.com/100000340758201/videos/pcb.5565908786763758/2455194667954296

SCRISOARE DESCHISA ADRESATĂ PRIMARULUI MUNICIPIULUI BĂLȚI, NICOLAI GRIGORIȘIN

Public această hotărâre a Consiliului municipal Bălți din 17.05.2001, cu numărul 1412, special pentru actualul primar al municipiului Bălți, Întreprinderile municipale "Spații verzi" și "Gospodăria locativ comunală Bălți", pentru a-i atenționa că ani în șir în capitala de nord se încalcă o hotărâre adoptată de aleșii locali. Și o încalcă grosolan chiar Primăria, precum și întreprinderile municipale menționate mai sus.

Este vorba despre punctul 15 al Registrului monumentelor de importanță locală din Hotărârea sus amintită. Iată de ce, prin respectivul demers, cer primarului Grigorișin și întreprinderilor municipale menționate mai sus să îngrijească Monumentul "Troița - Crucefixul" în memoria prizonierilor din lagărul de concentrare, în egală măsură cu lucrările de îngrijire a tancului din centrul urbei și a mormintelor din Cimitirul gloriei militare.

Rog Consiliul Municipal Bălți să ia la evidență această cerere și să mi se ofere un răspuns oficial despre acțiunile care vor fi întreprinse.

ÎN CIMITIRUL EVREIESC DIN BĂLȚI SE CAUTĂ OSEMINTELE OSTAȘILOR GERMANI, DECEDAȚI ÎN LAGĂRELE DE PRIZONIERI DIN LOCALITATE 

Zilele trecute o rețea de socializare informa că la Bălți a sosit Lutz Muller, reprezentant al Asociației populare germane pentru îngrijirea mormintelor militarilor de război. El a ajuns în capitala de nord în calitate de organizator al efectuării unor săpături pe teritoriul cimitirului evreiesc din cartierul "Pământeni", pentru a găsi și identifica rămășițele unor ostași germani, care au trecut prin lagărele de prizonieri din Bălți

Am citit și am privit câteva reportaje video despre primele săpături, dar am avut senzația că ele se desfășoară în alte locații decât cea unde e necesar. S-ar putea să nu am dreptate dacă admitem că echipa lui Lutz Muller este însoțită și de un reprezentant al Întreprinderii municipale "Direcția Reparații și Construcții a drumurilor". Și că, după cum s-a anunțat, au fost deja găsite rămășițele unui militar german.

În opinia reprezentanților Asociației germane pentru îngrijirea mormintelor militarilor de război, pe teritoriul cimitirului evreiesc ar exista mai multe morminte comune în care au fost dați pământului în jur de 3-4 mii de prizonieri, care au murit în lagărele nr. 33 și 103, precum și în spitalul militar special nr. 3376. 

Istoricul Mihai Tașcă consideră că în cimitirul care oficial a aparținut lagărului nr. 103 au fost înhumate și o bună parte din cadavrele prizonierilor lagărului nr. 33 din lunca Răutului. El afirmă că în lagărul de prizonieri nr. 33, care a staționat la Bălți în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944, au murit nu doar prizonieri germani, ci și români, maghiari, italieni, cehi, polonezi, etc.  

Dar, potrivit lui Tașcă, din toamna lui 1944, timp de un an, în Bălți a fost desfășurat și lagărul de prizonieri nr. 103, cadavrele morților căruia se îngropau în morminte de la aceeași margine a cimitirului evreiesc. Și tot acolo au fost înmormântați prizonieri care au decedat în spitalul militar special nr. 3376. Acesta a fost creat la Bălți în toamna lui 1944 și a funcționat până la finele anului 1948.

Deocamdată există doar două variante publice ale planului cimitirului în care au fost înhumate cadavrele ostașilor ce au murit în lagărele de prizonieri și în spitalul militar special nr. 3376 din Bălți. Dar nu e exclus că există și alte variante, care necesită să fie căutate și comparate cu celelalte două, pentru a stabili adevărul. Cert e că acest cimitir conține 71 de morminte comune în care au fost date pământului cadavrele a 2361 de prizonieri. Cei mai mulți prizonieri - 133 - au fost îngropați în mormântul cu  numărul 50 (a se vedea poza a doua).  

Portalul adev.ro/pbjnr7 ne anunță că aceste date au fost găsite în Arhiva MAI și că "Registrele de deces ţinute de lagăr şi spital, păstrate până-n prezent şi consultate de noi, conţin informaţii despre numele decedatului, gradul militar, naţionalitatea, data morţii şi data înhumării, precum şi numărul mormântului în care a fost înhumat prizonierul."

Istoricul Mihai Tașcă mai afirmă că ''La o examinare atentă a numărului celor înmormântaţi în cele 71 de morminte, adunând cifrele, obţinem, într-adevăr, numărul de 2.361 de persoane. Or, cifra respectivă este de 20 de ori mai mare decât numărul consemnat în cărţile de deces ale lagărului nr. 103 (potrivit acestora, erau doar 106 prizonieri decedaţi). Planul nu specifică dacă cei 106 prizonieri decedaţi au fost incluşi în numărul total al celor îngropaţi. "

Autorii materialului publicat pe portalul  adev.ro/pbjnr7 trag și o concluzie care nu poate fi neglijată. Ei spun că  "Nu se cunoaşte dacă acel prim lagăr (nr. 33) a ţinut registre, cărţi de deces (cel puţin pe teritoriul Republicii Moldova nu au fost identificate). Cei decedaţi au fost aruncaţi în gropi comune. Prizonierii înhumaţi acolo nu puteau fi ai lagărului nr. 103, care a fost înfiinţat mai târziu (la 25 noiembrie 1944) şi a ţinut cărţi de deces bine ordonate (datele privind decesele în lagărul nr. 103 sunt trecute în cărţile de deces din luna ianuarie). Ei mai afirmă că numele prizonierilor decedaţi în lagărul nr. 33 şi înmormântaţi în gropile comune ale cimitirului lagărului nr. 103 trebuie căutate la Moscova. Iar pentru a ascunde urmele masacrului, cei 106 prizonieri decedaţi în lagărul nr. 103 au fost înmormântaţi în unul din mormintele săpate anterior, în care erau înhumaţi prizonierii decedaţi ai lagărului nr. 33".

Și încă un paradox. Numărul anunțat al prizonierilor înmormântați în cimitirul din cartierul "Pământeni" e discutabil. Zic astea și mă refer la un Act grifat "Совершено секретно", adică "Secret", datat cu 17 iunie 1949 și cu șase semnături, care ne redă o altă cifră - 2323 de morți. Unde să fi dispărut 38 de morți?

Mi-amintesc că acum mai mulți ani, cineva din Germania a răscolit, practic, întreaga curte a fostului spital bălțean, unde în prezent e spitalul de tuberculoză și Unitatea de carabinieri. S-a căutat atunci  mormintele unor ostași germani care au murit, probabil, în spitalul militar special. Doar că în acele timpuri nu s-a pus accentul prea tare pe faptul că în căutatele morminte fuseseră îngropați niște ostași căzuți în prizonierat. 

Am pomenit despre acest moment chiar dacă nu cunosc prea multe detalii despre rezultatul acelor căutări, pentru a sublinia că e vorba despre nemți. Germania își caută morții. Și-i îndeamnă prin acest gest pe români, cehi, polonezi, italieni, alte popoare din Europa, să le urmeze exemplul. De ce nu ar face-o?

COCOSTÂRCII SIMT, PROBABIL, CĂ MAGAZINELE ȘI DEPOZITELE COMERCIALE CONSTRUITE DE CĂTRE OAMENII ACESTUI SECOL ZBUCIUMAT, POSIBIL PE MORMINTE, NU MAI ÎNCAP ÎN TERITORIILE LOR

Cred că am o problemă aici, în această carte electronică. Bunul meu prieten, Ion Urușciuc, mi-a oferit câteva poze-captură dintr-un film și însăși video-ul imprimat cu drona în timpul incendiului de vegetație din zona Crucifixului ridicat pe 7 mai 1992 în memoria prizonierilor lagărului nkvd-ist nr. 33 din Bălți. Și eu, nepriceputul de mine, acum stau și mă gândesc ce să fac cu ele. Mai bine zis, nu prea știu cu ce text să însoțesc aceste poze, pe care le-am obținut la rugămintea mea.

Și ajung la concluzia că trebuie să revin la primul meu material din blog și la principalul erou din acele rânduri, publicate aici pe 4 aprilie 2022. Dacă vă amintiți, scriam în acea zi despre un cocostârc pe care l-am întâlnit și l-am filmat acum câțiva ani pe malul râului Răut, într-o vară secetoasă. 

Mărturiseam atunci că cocostârcul cela "pe care l-am cunoscut acum vreo trei ani și pe care l-am numit Coco, am observat că se trage încolo, înspre locul unde s-a aflat lagărul. Înspre movila grămădită din oase omenești și țărâna udată cu sânge. Cu o Troiță instalată în vârful ei. O Troiță, care iată-iată va muri și ea."

Nici prin gând să-mi treacă la acel moment că în stufișurile luncii de pe Răut locuiește o întreagă colonie de cocostârci. Credeam că Coco e o pasăre rătăcită pe această palmă de pământ și că atunci când l-am întâlnit avea o problemă de sănătate, fiind singur pe malul Răutului.

Acum, când am văzut filmul lui Ion Urușciuc cu vegetația de pe malul râului Răut făcută cenușă și cu un număr impunător de cocostârci, am înțeles că m-am cam grăbit cu presupunerile mele.  Și că cocostârcii - îi vedeți și în filmul de mai jos a aceluiași Ion Urușciuc - nu întâmplător locuiesc aici. Stau toată vara, iar spre toamnă pleacă pentru a ierna pe alte meleaguri. Dar nu uită să se întoarcă primăvara tot pe malul Răutului, la cuiburile lor de totdeauna.

Nici nu îndrăznesc să ghicesc ce-i aduce pe aceste locuri. Cred că aici le este casa părintească și revin la ea de fiecare dată cum le permit condițiile climaterice. Și mai cred că aceste credincioase păsări au ce au cu mormintele comune săpate în vara și toamna lui 1944 și care încă "răsuflă" și azi sub cenușa rămasă după pojarul din 21 iulie curent. Păsările o mai fi intuind că magazinele și depozitele construite de oamenii acestui secol zbuciumat nu mai încap în teritoriul lor și se încearcă lărgirea suprafețelor. Din contul altor terenuri. Acoperite cu moloz, cu piatră și gunoaie. Dar și cu foarte multe oseminte omenești în adâncuri. Și cu flora și fauna arsă în urma unor pârjoluri iscate de nu se știe unde. 

Oamenii de astăzi par nepăsători, hapsâni și cinici, uitând că în această luncă sunt îngropate mii de oase și cranii umane. Și că nimeni încă nu știe unde le este locul. În care parte a acestui teritoriu au fost săpate zeci de morminte comune, unde erau aruncate trupurile neînsufletite ale prizonierilor. Și acoperite, când se umpleau, cu var stins și cu un strat nu prea gros de pământ.

Mi-amintesc că am mers și eu într-o vară pe urmele lui Coco. El pe calea aerului, eu - prin râpi, mlaștini, spini, iar într-un loc a trebuit să înconjor un canal cu apă bâhlită. Dar am ajuns la Troiță. Și am găsit-o cam putredă la bază. Încât și acum, când scriu aceste rânduri, mă urmărește gândul că odată și odată lemnul din care este confecționată Troița va ceda ploilor și vântului.

Și mă întreb dacă nu cumva Coco și întregul cârd de păsări, simt acest viitor deces. Și mai simt aceste păsări pașnice că autoritățile bălțene își bat joc de ceva sfânt? De părinții, buneii și străbuneii noștri? Pentru că au ajuns să împartă până și morții.

A doua sau a treia zi după pojar, Ion Urușciuc mi-a mai spus că a încercat să ducă drona pe care o pilota de pe pământ cât mai aproape de stolul de cocostârci rătăciți pe terenul pârjolit de flăcări. Nu a fost posibil. Înaripatele s-au speriat de pasărea lui artificială. 

Mulțumesc și pe această cale lui Ion Urușciuc pentru video-ul și pozele puse la dispoziție.

NICI ÎN PREZENT, FOSTUL LAGĂR AL MORȚII NR. 33 DIN BĂLȚI NU POATE SCĂPA DE FLĂCĂRILE POJARULUI DECLANȘAT ÎN VARA ANULUI 1944

Aseară, 21 iulie 2022, fostul lagăr al morții nr. 33 din Bălți a ars. Prima senzație pe care am avut-o când am auzit noutatea, a fost că focul aprins de KGB-ul sovietic în vara anului 1944 în lunca Răutului, încă mai mocnește și că flăcările lui pot izbucni oricând. 

Din fericire, Troița instalată pe 7 mai 1992 de către noi, ziariștii săptămânalului "Curierul de Nord", a rămas în picioare. Cel puțin, așa arată în pozele publicate de către mai multe surse, Crucifixul nostru de pe movila adunată din osemintele prizonierilor decedați și uciși de sovietici în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944 în lagărul morții nr. 33.

Bălțeanul Ion Urușciuc, care este autorul acestor poze înspăimântătoare, susține că teritoriul fostului lagăr sovietic de exterminare nr. 33 a fost cuprins de flăcări. Și că în zona afectată au rămas doar Crucifixul și niște cocostârci.

Distribuind postarea lui Ion Urusciuc, medicul Dragoș Galbur, care spunea cândva că în copilăria sa se juca cu prietenii din mahala în lunca Răutului, susține că "a asistat la cel mai mare incendiu intraurban de vegetație la Bălți. Teritoriul fostului lagăr sovietic de exterminare  nr. 33 din zona Metro a ars practic complet. Însă ce m-a marcat profund este că a rămas intactă doar crucea ridicată în memoria zecilor de mii de soldați români, italieni, nemți, maghiari, cehi, etc, executați și îngropați acolo de către sovietici. Zic că e o minune sau un semn divin!"

Scriitoarea Lilia Bicec, care a publicat un roman despre un italian aruncat de sovietici într-un mormânt comun, dar rămas ca prin minune în viață, a lăsat sub postarea lui Ion Urușciuc doar patru cuvinte: "Se răzbună și osemintele".

Și Tatiana Chetrari, jurnalista care a publicat un serial întreg de materiale despre lagărul de prizonieri din Bălți în săptămânalul "Curierul de Nord", a venit cu un scurt comentariu sub pozele cu incendiul din teritoriul fostului lagăr de prizonieri din Bălți. "Crucifixul instalat în 1992 de echipa de jurnaliști care formau redacția săptămânalului "Curierul de Nord", este un semn al rezistenței și așa va fi. Pentru că exprimă adevărul național și istoric".

Am pus și eu umărul la ridicarea acestui Crucifix, din care cauză nu pot să rămân indiferent la cele ce se întâmplă în jurul lui. Timpul le va scoate pe toate la iveală pentru a fi apreciate cum o merită. Sper că și  cauzele incendiului de ieri sa fie elucidate corect.

Dar se mai cer menționate unele detalii pe care trebuie să le știe toată lumea. Potrivit unei hotărâri a Consiliului Municipal Bălți, Crucifixul este inclus în lista monumentelor istorice de importanță locală. Apropo, toate cheltuielile pentru instalarea Troiței pe 7 mai 1992, le-a suportat Primăria Bălți, condusă atunci de către Vladimir Tonciuc. Iar jurnaliștii săptămânalului "Curierul de Nord" au fost doar inițiatorii acestei acțiuni. O spun, deoarece astăzi Primăria Bălți consideră importante și are grijă de tot felul de monumente numai nu și de Crucifix. Dea lungul celor trei decenii de la instalare, Troița a fost patronată de mai multe structuri neguvernamentale, numai nu și de cele statale. 

Există undeva mai multe proiecte de monument care se cere instalat pe locul Crucifixului putrezit dea binelea. Și nimeni nu se apucă să urnească această piatră din loc.

De ani buni se știe că Arhiva militară de stat din Federația Rusă dispune de informații despre numele celor înhumați în mormintele comune din teritoriul lagărului și din afara lui, însă  nu încearcă nimeni, măcar, să le obțină. Chiar dacă există un răspuns oferit de administrația respectivei arhive, în care se anunță disponibilitatea instituției de a oferi contra plată date despre lagărul nr. 33 din Bălți.

Și despre o rușine moldovenească pe care puțini cine o simte. Vorba e ca s-au folosit și mai continuă s-o facă până în prezent de tragicul Crucifix mai multe formațiuni social politice. O fac în stilul politicului moldovenesc, miza lor fiind... cucerirea simpatiei a unui număr cât mai mare de viitori votanți. Cinic, fără scrupule și doar atunci când convine unui sau altui lider de partid. Așa suntem noi!

COMBINATUL DE BLĂNURI DIN BĂLȚI A FOST CONSTRUIT PE TERITORIUL LAGĂRULUI DE PRIZONIERI NR. 33 AL NKVD-ULUI SOVIETIC 

Am descoperit recent un document din care reiese că alături de lagărul de prizonieri nr. 33 din Bălți s-a aflat încă o instituție de profil, cea cu nr. 103 al NKVD-ului... RSSM. Da, da, al NKVD-ului Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Așa scrie în acest răspuns adresat la 18.03.2002 Societății poloneze din oraș de către V. Gunder, specialist principal al Serviciului de arhivă al Primăriei Bălți. Răspunsul reprezintă, de fapt, o copie de arhivă a hotărârii comitetului executiv al Sovietului orășenesc Bălți din 24 februarie 1945, hotărâre care se referă la repartizarea unui teren pentru construcția fabricii de blănuri din localitate.

Ceea ce putem afla din acest document e că la 24 februarie 1945 executivul bălțean a repartizat terenuri care aparțineau la acel moment lagărului nr. 103, rămas în aceleași frontiere în care s-a aflat lagărul nr. 33. Pentru că ultimul avea statut de lagăr mobil și se deplasa în funcție de cum își schimba locația frontul. Iar la Bălţi acesta ajunsese în timpul luptelor din cadrul așa zisei operațiuni Iaşi-Chişinău şi s-a aflat în lunca Răutului în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944. Lagărul de prizonieri cu numărul 103 a apărut în Bălți după plecarea lagărului nr. 33 și a funcționat în această localitate până în 1945. 

Răspunsul adresat Societății poloneze, adică copia hotărârii din 24 februarie 1945 a comitetului executiv al Sovietului orășenesc Bălți, ne arată că fabricii de blănuri i se repartizase 3,85 hectare de teren. Pe acest teritoriu cândva s-a aflat moara Leibson, ocupat mai târziu de lagărul de prizonieri de vară, adică de Lagărul nr. 33. Hotărârea e însoțită de un plan general și stipulează că terenul s-a repartizat cu toate construcțiile aflate în aria lui. El se situa atunci în limitele străzilor Craineaia, 1 mai, Vodnaia și Recinaia.

Nu știu care stradă se numea în anul 1945 Craineaia, dar o stradă 1 mai există și în prezent. Și se pare că e aceeași, doar că s-a mai lungit și lărgit. Începutul ei astăzi e undeva tot pe acolo, pe unde, se vorbește, că a fost dislocat lagărul de prizonieri nr. 33. Ca să vă mai spun ceva curios, trebuie să recunosc că blocul în care locuiesc eu se află pe strada 1 mai, doar că e situat în celălalt capăt al ei.

Astăzi nici, măcar, fabrica de blănuri nu mai există. Si-a încetat activitatea din cauza lipsei materiei prime. Dar s-a developat adevărul că a existat un lagăr al morții, despre care regimul sovietic nu a vrut să se știe. Și despre care încă sunt multe de aflat.

UNEORI GREȘEAM ȘI NOI. SE ÎNTÂMPLA DEOARECE NICI O STRUCTURĂ STATALĂ NU ÎNDRĂZNEA SĂ NE OFERE INFORMAȚII OFICIALE 

Ca să scriu despre acest subiect trebuie să amintesc că atunci, la începutul lui 1992, redacția săptămânalului pe care-l editam, a fost vizitată de un reprezentant al fostului KGB. Nu mai țin minte dacă instituția avea deja actuala denumire, sau o purta încă pe cea veche, sovietică. Dar s-a întâmplat după ce am publicat prima știre despre lagărul de prizonieri din Bălți. Despre aceea că în lunca râului Răut, în timpul unor lucrări de nivelare de teren, a fost descoperit un număr enorm de mare de oase și cranii omenești. Iar întrebarea la care trebuia să răspundem noi reprezentantului puterii era dacă ne-a permis cineva să scriem despre lagărul de prizonieri.

Azi, când au trecut atâția ani de la acel moment, întrebarea lui pare, nu știu cum, cu fundul în sus. Atunci, însă, ne-am condus de voia lui Dumnezeu. Am scris despre tot și toate ce puteam afla de la martorii oculari, care aveau curajul să ne povestească amănunte din vara și toamna lui 1944 din lunca mlăștinoasă a râului Răut, situată la marginea de sud-est a orașului Bălți.

Cineva ne-a spus că în lagăr au murit circa 50 mii de prizonieri. Nu am avut cum să verificăm această cifră și am publicat-o, făcând trimitere la acel martor ocular. Dar cifra a fost preluată de alte surse și a fost tirajată. Apropo, nu sunt cunoscute nici astăzi date oficiale despre câți prizonieri au murit în acel lagăr. 

Pe 8 mai 1992, "Curierul de Nord" scria că lagărul de prizonieri s-a aflat la Bălți între anii 1944-1945, iar la 12 iunie 1993, scriam că același lagăr a fost prezent în Bălți între anii 1944-1946. Firește, datele acestea le culegeam de la cei care veneau la redacție și ne povesteau despre monstruoasa instituție și oamenii care mureau pe teritoriul ei. Și nici o structură de stat nu se încumeta să ne ofere informații oficiale. 

Abia mai târziu, între anii 2002-2003, aflăm un fel de puțin adevăr pus la dispoziție de Arhiva Federală a Rusiei. Informația o solicitase nu o structură de stat, ci Uniunea Veteranilor Armatei Române, filiala Bălți.

Potrivit lui V. Voronţov, director adjunct al Arhivei Militare de Stat din Rusia, lagărul nr. 33 s-a aflat la Bălți în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944. El a fost creat în cadrul NKVD-ului sovietic la 26 septembrie 1943 în oraşul Poltava cu misiunea de a recepționa, tria şi expedia spre locurile de detenţie prizonierii capturaţi după încheierea operaţiilor militare de la Uman şi Kirovograd. La Bălţi acesta a ajuns în timpul luptelor din cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău. Puncte speciale de capturare a prizonierilor, trei la număr, fusese create ceva mai devreme în localităţi învecinate Bălţiului, cum ar fi oraşul Făleşti, spre exemplu. 

Datele Arhivei moscovite arată că lagărul nr. 33 avea o capacitate de 20 mii de prizonieri iar punctele de capturare puteau să găzduiască până la 2 mii de persoane.  

În perioada cât a funcţionat nu doar la Bălți (septembrie 1943 – septembrie 1945) prin acest lagăr au trecut peste 331 mii de prizonieri, mulţi dintre care nu au mai ajuns la locurile de detenţie. În el s-au aflat militari germani, unguri, austrieci, polonezi, francezi, sârbi, horvaţi, belgieni, ucraineni, ruşi, cehi, italieni, români şi de alte naţionalităţi, arată documentul parvenit de la Arhiva militară de Stat din Rusia.

Din păcate, în datele oficiale prezentate de arhiva rusească s-au strecurat intenționat sau din neatenție unele inexactități. În răspunsul cu numărul 3Ш - 958 din 16.03.03 semnat de V. Korotaev , un alt director adjunct al Arhivei Militare de Stat din Rusia, aflăm că lagărul nr. 33 s-a aflat la Bălți până pe 10 noiembrie 1944. V. Voronțov, însă, ne spunea un an mai devreme că lagărul s-a aflat la Bălți în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944. Diferența e de o lună, dar avem tot dreptul să deducem că cineva minte.

Încă un neadevăr rezultă din același răspuns cu numărul 3Ш - 958 din 16.03.03 semnat de către V. Korotaev și oferit, probabil, rudei unui prizonier german care a trecut prin lagărul din Bălți . Potrivit sursei citate, la 27 septembrie 1945 ostașul german Ghenrih Șusler a fost adus pentru tratament în spitalul special militar nr. 3783 din lagărul de prizonieri nr. 33, unde pe 2 octombrie 1944... a murit de distrofie. Dacă e să-l înțelegem logic pe V. Korotaev, neamțul murise un an mai devreme, dar a fost adus la spital să fie lecuit. (!!!).

DE LA 1944 ÎNCOACE, BĂLȚIUL N-A AVUT PARTE DE UN ZIAR ÎN LIMBA ROMÂNĂ MAI PE PLACUL CITITORULUI DECÂT "CURIERUL DE NORD"

Valeriu Gorbul, Ludmila Gorbul, Tatiana Chetrari, Maria Popa, Ada Bostan și subsemnatul am constituit scheletul echipei care pe 3 ianuarie 1992 am început editarea la Bălți a săptămânalului "Curierul de Nord". Ulterior în redacție au sosit mai tinerii Eugen Urusciuc și Vitalie Cazacu, toți împreuna făurind un ziar de pomină pentru Bălțiul rusificat. Un ziar liber în deplinul sens al cuvântului apărut până la finele anului 1996, când în primăria locală au venit socialiștii lui Victor Morev, iar la președinție - Petru Lucinschi. 

Ce a urmat, era de așteptat. Membrii echipei au fost alungați, iar ziarul a ajuns la un tiraj de râsul găinilor. 

De la 1944 încoace Bălțiul n-a avut parte de un ziar în limba română mai pe placul cititorului decât "Curierul de Nord". Noi, cei care l-am editat, ne-am simțit liberi în toate acțiunile noastre. Nu știu dacă vom mai avea parte de asemenea clipe fericite în viața noastră.

"Curierul de Nord" a fost ziarul care primul a scris despre lagărul de prizonieri din Bălți. Până în ianuarie 1992, când jurnaliștii săptămânalului au anunțat că în lunca râului Răut, au fost descoperite un număr mare de oase și cranii omenești, despre lagărul de prizonieri cu numărul 33 nu a scris nici un ziar.

Primul număr al hebdomadarului a apărut pe 3 ianuarie 1992. A avut abonați și a fost difuzat în Bălți, în unele localități din nordul republicii, în România, Franța, Germania, Suedia și alte țări.