COMBINATUL DE BLĂNURI DIN BĂLȚI A FOST CONSTRUIT PE TERITORIUL LAGĂRULUI DE PRIZONIERI NR. 33 AL NKVD-ULUI SOVIETIC 

Am descoperit recent un document din care reiese că alături de lagărul de prizonieri nr. 33 din Bălți s-a aflat încă o instituție de profil, cea cu nr. 103 al NKVD-ului... RSSM. Da, da, al NKVD-ului Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești. Așa scrie în acest răspuns adresat la 18.03.2002 Societății poloneze din oraș de către V. Gunder, specialist principal al Serviciului de arhivă al Primăriei Bălți. Răspunsul reprezintă, de fapt, o copie de arhivă a hotărârii comitetului executiv al Sovietului orășenesc Bălți din 24 februarie 1945, hotărâre care se referă la repartizarea unui teren pentru construcția fabricii de blănuri din localitate.

Ceea ce putem afla din acest document e că la 24 februarie 1945 executivul bălțean a repartizat terenuri care aparțineau la acel moment lagărului nr. 103, rămas în aceleași frontiere în care s-a aflat lagărul nr. 33. Pentru că ultimul avea statut de lagăr mobil și se deplasa în funcție de cum își schimba locația frontul. Iar la Bălţi acesta ajunsese în timpul luptelor din cadrul așa zisei operațiuni Iaşi-Chişinău şi s-a aflat în lunca Răutului în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944. Lagărul de prizonieri cu numărul 103 a apărut în Bălți după plecarea lagărului nr. 33 și a funcționat în această localitate până în 1945. 

Răspunsul adresat Societății poloneze, adică copia hotărârii din 24 februarie 1945 a comitetului executiv al Sovietului orășenesc Bălți, ne arată că fabricii de blănuri i se repartizase 3,85 hectare de teren. Pe acest teritoriu cândva s-a aflat moara Leibson, ocupat mai târziu de lagărul de prizonieri de vară, adică de Lagărul nr. 33. Hotărârea e însoțită de un plan general și stipulează că terenul s-a repartizat cu toate construcțiile aflate în aria lui. El se situa atunci în limitele străzilor Craineaia, 1 mai, Vodnaia și Recinaia.

Nu știu care stradă se numea în anul 1945 Craineaia, dar o stradă 1 mai există și în prezent. Și se pare că e aceeași, doar că s-a mai lungit și lărgit. Începutul ei astăzi e undeva tot pe acolo, pe unde, se vorbește, că a fost dislocat lagărul de prizonieri nr. 33. Ca să vă mai spun ceva curios, trebuie să recunosc că blocul în care locuiesc eu se află pe strada 1 mai, doar că e situat în celălalt capăt al ei.

Astăzi nici, măcar, fabrica de blănuri nu mai există. Si-a încetat activitatea din cauza lipsei materiei prime. Dar s-a developat adevărul că a existat un lagăr al morții, despre care regimul sovietic nu a vrut să se știe. Și despre care încă sunt multe de aflat.

UNEORI GREȘEAM ȘI NOI. SE ÎNTÂMPLA DEOARECE NICI O STRUCTURĂ STATALĂ NU ÎNDRĂZNEA SĂ NE OFERE INFORMAȚII OFICIALE 

Ca să scriu despre acest subiect trebuie să amintesc că atunci, la începutul lui 1992, redacția săptămânalului pe care-l editam, a fost vizitată de un reprezentant al fostului KGB. Nu mai țin minte dacă instituția avea deja actuala denumire, sau o purta încă pe cea veche, sovietică. Dar s-a întâmplat după ce am publicat prima știre despre lagărul de prizonieri din Bălți. Despre aceea că în lunca râului Răut, în timpul unor lucrări de nivelare de teren, a fost descoperit un număr enorm de mare de oase și cranii omenești. Iar întrebarea la care trebuia să răspundem noi reprezentantului puterii era dacă ne-a permis cineva să scriem despre lagărul de prizonieri.

Azi, când au trecut atâția ani de la acel moment, întrebarea lui pare, nu știu cum, cu fundul în sus. Atunci, însă, ne-am condus de voia lui Dumnezeu. Am scris despre tot și toate ce puteam afla de la martorii oculari, care aveau curajul să ne povestească amănunte din vara și toamna lui 1944 din lunca mlăștinoasă a râului Răut, situată la marginea de sud-est a orașului Bălți.

Cineva ne-a spus că în lagăr au murit circa 50 mii de prizonieri. Nu am avut cum să verificăm această cifră și am publicat-o, făcând trimitere la acel martor ocular. Dar cifra a fost preluată de alte surse și a fost tirajată. Apropo, nu sunt cunoscute nici astăzi date oficiale despre câți prizonieri au murit în acel lagăr. 

Pe 8 mai 1992, "Curierul de Nord" scria că lagărul de prizonieri s-a aflat la Bălți între anii 1944-1945, iar la 12 iunie 1993, scriam că același lagăr a fost prezent în Bălți între anii 1944-1946. Firește, datele acestea le culegeam de la cei care veneau la redacție și ne povesteau despre monstruoasa instituție și oamenii care mureau pe teritoriul ei. Și nici o structură de stat nu se încumeta să ne ofere informații oficiale. 

Abia mai târziu, între anii 2002-2003, aflăm un fel de puțin adevăr pus la dispoziție de Arhiva Federală a Rusiei. Informația o solicitase nu o structură de stat, ci Uniunea Veteranilor Armatei Române, filiala Bălți.

Potrivit lui V. Voronţov, director adjunct al Arhivei Militare de Stat din Rusia, lagărul nr. 33 s-a aflat la Bălți în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944. El a fost creat în cadrul NKVD-ului sovietic la 26 septembrie 1943 în oraşul Poltava cu misiunea de a recepționa, tria şi expedia spre locurile de detenţie prizonierii capturaţi după încheierea operaţiilor militare de la Uman şi Kirovograd. La Bălţi acesta a ajuns în timpul luptelor din cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău. Puncte speciale de capturare a prizonierilor, trei la număr, fusese create ceva mai devreme în localităţi învecinate Bălţiului, cum ar fi oraşul Făleşti, spre exemplu. 

Datele Arhivei moscovite arată că lagărul nr. 33 avea o capacitate de 20 mii de prizonieri iar punctele de capturare puteau să găzduiască până la 2 mii de persoane.  

În perioada cât a funcţionat nu doar la Bălți (septembrie 1943 – septembrie 1945) prin acest lagăr au trecut peste 331 mii de prizonieri, mulţi dintre care nu au mai ajuns la locurile de detenţie. În el s-au aflat militari germani, unguri, austrieci, polonezi, francezi, sârbi, horvaţi, belgieni, ucraineni, ruşi, cehi, italieni, români şi de alte naţionalităţi, arată documentul parvenit de la Arhiva militară de Stat din Rusia.

Din păcate, în datele oficiale prezentate de arhiva rusească s-au strecurat intenționat sau din neatenție unele inexactități. În răspunsul cu numărul 3Ш - 958 din 16.03.03 semnat de V. Korotaev , un alt director adjunct al Arhivei Militare de Stat din Rusia, aflăm că lagărul nr. 33 s-a aflat la Bălți până pe 10 noiembrie 1944. V. Voronțov, însă, ne spunea un an mai devreme că lagărul s-a aflat la Bălți în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944. Diferența e de o lună, dar avem tot dreptul să deducem că cineva minte.

Încă un neadevăr rezultă din același răspuns cu numărul 3Ш - 958 din 16.03.03 semnat de către V. Korotaev și oferit, probabil, rudei unui prizonier german care a trecut prin lagărul din Bălți . Potrivit sursei citate, la 27 septembrie 1945 ostașul german Ghenrih Șusler a fost adus pentru tratament în spitalul special militar nr. 3783 din lagărul de prizonieri nr. 33, unde pe 2 octombrie 1944... a murit de distrofie. Dacă e să-l înțelegem logic pe V. Korotaev, neamțul murise un an mai devreme, dar a fost adus la spital să fie lecuit. (!!!).

DE LA 1944 ÎNCOACE, BĂLȚIUL N-A AVUT PARTE DE UN ZIAR ÎN LIMBA ROMÂNĂ MAI PE PLACUL CITITORULUI DECÂT "CURIERUL DE NORD"

Valeriu Gorbul, Ludmila Gorbul, Tatiana Chetrari, Maria Popa, Ada Bostan și subsemnatul am constituit scheletul echipei care pe 3 ianuarie 1992 am început editarea la Bălți a săptămânalului "Curierul de Nord". Ulterior în redacție au sosit mai tinerii Eugen Urusciuc și Vitalie Cazacu, toți împreuna făurind un ziar de pomină pentru Bălțiul rusificat. Un ziar liber în deplinul sens al cuvântului apărut până la finele anului 1996, când în primăria locală au venit socialiștii lui Victor Morev, iar la președinție - Petru Lucinschi. 

Ce a urmat, era de așteptat. Membrii echipei au fost alungați, iar ziarul a ajuns la un tiraj de râsul găinilor. 

De la 1944 încoace Bălțiul n-a avut parte de un ziar în limba română mai pe placul cititorului decât "Curierul de Nord". Noi, cei care l-am editat, ne-am simțit liberi în toate acțiunile noastre. Nu știu dacă vom mai avea parte de asemenea clipe fericite în viața noastră.

"Curierul de Nord" a fost ziarul care primul a scris despre lagărul de prizonieri din Bălți. Până în ianuarie 1992, când jurnaliștii săptămânalului au anunțat că în lunca râului Răut, au fost descoperite un număr mare de oase și cranii omenești, despre lagărul de prizonieri cu numărul 33 nu a scris nici un ziar.

Primul număr al hebdomadarului a apărut pe 3 ianuarie 1992. A avut abonați și a fost difuzat în Bălți, în unele localități din nordul republicii, în România, Franța, Germania, Suedia și alte țări.

UN SFERT DE VEAC ÎN URMĂ, GRIGORE SOROCEAN A ROSTIT NUMELE MAI MULTOR PRIZONIERI CARE AU TRECUT PRIN LAGĂRUL DIN BĂLȚI

Am răsfoit zilele trecute niște ziare în care am publicat mai multe materiale din Bălți, iar în numărul din 13 mai 1997 al cotidianului "Flux" am găsit o știre  care astăzi costă mult. E vorba despre nume. Despre identitatea celora ce au trecut prin lagărul NKVD-ist nr. 33 din Bălți. Au stat, au murit, ori au fost expediați să moară în lagărele din Siberia. 

Zic astea, constatând că cunoaștem prea puține nume ale persoanelor care au avut de suferit. Iar în știrea respectivă am pomenit numele doar a circa 10 din cei peste 50 mii de cetățeni, care, se presupune, că au fost închiși forțat în lagărul din Bălți.. 

Informația am scris-o după ce pe 10 mai 1997 am asistat la un miting de comemorare a victimelor respectivului lagăr, care s-a desfășurat în fața Crucifixului instalat în lunca râului Răut. Iar numele martirilor au fost pomenite de către Grigore Sorocean, care a povestit, mai întâi, despre cum a ajuns chiar el în lagărul din Bălți și despre cum a fost dus mai apoi, însoțit de un convoi, în Rusia. El a mai declarat că aceeași soartă au avut-o Boris Strepcov, Dumitru Bostan, Boris Rotaru, Mihai Nour, Nicolae Cojocaru, Ion Butnaru, Mihai Grosu, Nicolae Roman și mulți alți basarabeni. Iar eu mi-am notat aceste nume ca să le public peste două zile în proaspătul lansat pe piața media basarabeană, ziarul "Flux".

Recitind știrea publicată în "Flux" acum un sfert de secol, îmi dau seama că atunci, în momentul când am adunat materialul factologic pentru ea, nu am încercat să aflu mai multe despre cei ce trecuseră prin lagăr. Păcatul meu cel mare e că nu m-am interesat, măcar, de unde sunt, în ce localități s-au născut și au trăit acești martiri ai regimului sovietic-socialist. Or, în prezent, nu cred că cineva dintre cei pomeniți mai sunt încă în viață. Mai mult, nu sunt sigur, dar am impresia că o persoană din cele pomenite de către Grigore Sorocean și anume, Mihai Grosu, a fost un consătean de-al meu. Cel puțin, în perioada studiilor ce le-am făcut la școala medie din Corlăteni, am cunoscut un pedagog cu acest nume, despre care se vorbea în șoaptă că a stat în unul din lagărele sovietice de prizonieri.

Ar putea fi ca unul dintre bărbații, chipurile cărora sunt prezente în poza de mai sus, este Grigore Sorocean. Și mai cred că unii dintre cei despre care a vorbit el ar putea să fie, de asemenea, în această fotografie.

Îmi mai amintesc bine de un nume pomenit de mai multe ori în paginile săptămânalului "Curierul de Nord". E vorba despre tatăl președintelui raionului Glodeni în anul 1992, domnul Istrati. Dânsul a povestit la inaugurarea din 7 mai 1992 a Troiței instalată în memoria prizonierilor că ultima dată l-a văzut pe tatăl său, acolo, în lagăr. Cum s-ar zice, e mult de săpat în solul enigmatic  al acestei tematici.

Și încă ceva curios. Printre bărbații din fotografia de mai sus l-am regăsit și pe fostul meu profesor de fizica Nicolae Buga, (rândul doi centru) care, băiețandru fiind, întâmplător a stat închis și el in acest lagăr. Venise să aducă prizonierilor flămânzi niște merinde, sărind  pe neobservate gardul. Până l-a zărit santinela. Că a stat închis o zi și ceva după sârma ghimpată. A reușit să fugă tot așa cum a intrat în acel teritoriu. 

                                        *          *         *          

Zilele trecute am aflat ca arhiva moscovită ar fi eliberat unei organizații neguvernamentale din Bălți un set de documente despre cei ce au murit în lagărul bălțean și locurile unde au fost înmormântați. În prezent acestea sunt studiate și verificate de către specialiști în materie, după care vor fi oferite spre a fi publicate.

ACUM 30 DE ANI, LA TROIȚĂ AU ARS LUMÂNĂRI PENTRU PRIMA DATĂ. AZI PRIMĂRIA BĂLȚI ȘI EPISCOPUL MARKEL NEGLIJEAZĂ ACEST CRUCIFIX

Pe 7 mai curent se împlinesc 30 de ani din ziua când la Bălți, în lunca râului Răut din apropierea fostului combinat de blănuri, a fost instalată și sfințită o Troiță. Ridicat în memoria prizonierilor care au murit în lagărul nkvd-ist nr. 33 aflat la Bălți în perioada 16 iulie - 10 octombrie 1944, acest Crucifix este neglijat de autoritățile locale și Episcopia de Bălți și Fălești.

Precizez din capul locului că nu dispun de fotografii de la evenimentul din 7 mai 1992. Nu am găsit măcar nici numărul ziarului "Curierul de Nord", în care am scris despre desfășurarea lui. Am în arhivă doar o poză cu noi, ziariștii "Curierului", împreună cu colegii noștri de la "Gazeta de Botoșani", România, și alta, unde suntem tot noi însoțiți de mai multă lume din Bălți. Le plasez mai jos cu riscul că le voi republica pentru a întregi alte pagini ale blogului cu alte amănunte interesante.

Ca să hașurăm cumva tabloul celor întâmplate în acea zi pe malul Răutului, reluăm aici informația Tatianei Sturza "La 7 mai, la Troiță pentru prima dată au ars lumânări" publicată în "Curierul de Nord" din 8 mai 1993, în care sunt evocate și amănunte de la evenimentul produs un an mai devreme. Iată textul colegei noastre:

"7 mai 1992. Vă mai amintiți semnificația acestei zile de joi mare pentru Bălți? Anume în data de 7 mai, din inițiativa "Curierului de Nord", pe teritoriul fostului lagăr de prizonieri, actualmente teritoriul Combinatului de blănuri, a fost instalată și sfințită o Troiță. La 7 mai 1992 pentru prima dată după cel de-al doilea război mondial, soțiile, copiii, rudele celor care și-au văzut pentru ultima dată părinții de după sârma  ghimpată a acestui lagăr, au putut să vină la locul unde au fost necreștinește îngropați și să asiste la un prim parastas oficiat de către un sobor de preoți în frunte cu Episcopul de Bălți, Petru. La 7 mai 1992, pentru prima dată la Troiță au ars lumânări, s-a dat de pomană, s-au vărsat lacrimi de durere și de grea suferință, au venit foști prizonieri rămași în viață.

Zeci și sute de foști prizonieri români, nemți, unguri, polonezi, etc și-au găsit moartea în acest lagăr, fiind supuși unor chinuri groaznice, îndurând frig și foame. Mărturiile celor rămași în viață, amintirile celor care au văzut pe viu tot ce se petrecea în lagăr, confirmă că în cele trei pâlnii de bombe de pe lunca Răutului au fost îngropați sute de prizonieri. Alte câteva zeci de mii, de aici, din "raspredelitelnâi lagheri", au fost încărcați în trenuri de marfă și duși la minele de cărbune din fosta URSS. Mulți nu s-au mai întors murind acolo, iar lagărul din Bălți rămânând pentru ei drept un ultim "popas" pe pământul Patriei.

Acum două zile la redacție au venit câteva femei, rude ale foștilor prizonieri, cu propunerea de a oficia la Troiță un parastas la 27 mai, Ziua Înălțării Domnului, mai cunoscută și ca Ziua Sfântului Mucenic Iuliu Veteranul, Ziua Eroilor. Această zi este una deosebită pentru creștini și am dori, au spus vizitatorii, ca anume în această zi la Troiță să se oficieze în fiecare an slujbe de pomenire a celor morți. Ei fiind cei care au fost înmormântați necreștinește, merită să aibă o zi în care să ne amintim de ei, să le cinstim memoria. Să venim cu toții aici, la Troița de pe teritoriul fostului lagăr, să aprindem o lumânare, să dăm un colăcel de pomană...". ("Curierul de Nord" nr. 20 (70) din 8 mai 1993, pagina 5)

S-ar mai cere adăugat că în timpul serviciului divin din 7 mai 1992, cineva a venit cu propunerea de a ridica în regiunea Crucifixului o Biserică a Oaselor. De ce ideea nu a fost susținută e o temă separată, la care, sper să revenim. Dar răspunsul la întrebarea de mai sus poate fi găsit în neglijența Primăriei Bălți și a Episcopiei de Bălți și Fălești, manifestată față de Troiță, declarată de Consiliul Municipal Bălți Monument istoric de importantă locală.

DAR EPISCOPUL ȘI PRIMĂRIA BĂLȚI DE CE TAC ȘI NU INTREPRIND NIMIC?

Am descoperit astăzi pe facebook o postare mai veche publicată chiar de mine, pe lângă care nu pot trece indiferent. Și asta deoarece tot ce am scris acum câțiva ani e actual și astăzi. Mă puteți contrazice, dacă a-ti văzut careva schimbări din partea autorităților bălțene. Iată ce ziceam eu atunci:

"Recent am trecut pe la Troița instalată pe 7 mai 1992 de către ziariștii săptămânalului “Curierul de Nord” în lunca Răutului, pe teritoriul fostului lagăr de prizonieri din Bălti. In acel loc, unde în vara și toamna anului 1944 au murit zeci de mii de ostași români, germani, unguri, italieni, ucraineni, polonezi, dar si ruși, înfometați și chinuiți de regimul lui Stalin și de boli. Recunosc, nu fusesem de mult pe acolo. Dar ceea ce am văzut, m-a îngrozit.

S-o luăm de la capăt. Lângă Crucifix a apărut o placă scrisă în limba rusă cu inscripția: "Жертвам второй мировой войны". Bănuiesc cine a instalat-o alde Panciuk cu regimul lui. E pusă în văzul tuturor. Placa inițială, cea instalată de cineva din Bucovina, scrisă in ucraineană, si care ne da de înțeles ca acolo zac osemintele lui Cornil Oliinic, fost și el prizonier, e ascunsa în buruieni, deși cândva era la loc de cinste. Și Troița, monumentul, e într-o stare rea. Au trecut, totuși, o mulțime de ani de la momentul instalării ei, iar lemnul mai si putrezește. M-a îngrozit această situație, deoarece în mai 1992 am avut ocazia să însoțesc transportarea Troiței din satul Fundurii-Vechi, Glodeni, spre Bălți. Și apoi, am participat împreună cu colegii de la "Curierul de Nord", la sfințirea ei.

 

Zic m-a îngrozit starea monumentului, deoarece e strașnic ce se întâmplă în apropierea lui. Gunoaie de tot felul, mizerie, buruieni glod și... materiale de construcție. Nu știu, e bine sau este rău să construiești pe oseminte umane, dar ceea ce se întâmplă în această luncă pare un dezastru. 

Se vede, primăria a repartizat terenuri pentru construcția mai multor edificii acolo. Mă întreb doar de ce primăria nu are și datoria de a îngriji de monumentul respectiv. Tot așa cum procedează cu Tancul din centrul urbei, cu mormintele unor ostași sovietici înmormântați în Cimitirul gloriei militare și cum are grijă să aducă în centrul Bălțiului monumentul lui Vladimir Vasotki. Dar Markel, popa care are și funcția de episcop de Bălți și Fălești, de ce nu întreprinde nimic pentru a împăca și sufletele celor câteva zeci de mii de prizonieri, ce si-au pierdut viața în lunca Răutului, unde în vara și toamna lui 1944 s-a aflat lagărul NKV-ist?"

Recunosc, în anul când am scris rândurile de mai sus nu știam că Consiliul Municipal Bălți declarase Crucifixul ridicat în memoria prizonierilor lagărului din Bălți drept monument istoric de însemnătate locală. Ca și mai multe morminte în care zac osemintele ostașilor sovietici ce au căzut la Bălți în luptele celui de-al doilea război mondial. Și pe care, o întreprindere municipală finanțată din bani publici, nu uită să le îngrijească anul împrejur.

AUTORII TROIȚEI SUNT PAVEL CURATU SI MAXIM ODAGIU, UNUL DIN SATUL FUNDURII VECHI, ALTUL - CHIAR DIN CENTRUL RAIONAL GLODENI

Atunci, la început de 1992, când au fost descoperite osemintele prizonierilor lagărului nr.33 din Bălți, iar "Curierul de Nord" semnalase evenimentul, nici nu prea realizam ce urmează să facem. Am fost în această stare până la momentul când a început să vină lumea la redacție. Mai multă lume decât intra până atunci. Eram vizitați de persoane care știau mai multe decât noi despre lagărul morții. Sau chiar de către cei care au trecut prin acest lagăr și au scăpat de acolo cu viață. Și atunci ne-am întrebat ce facem mai departe.

Nu știu cui îi veni în cap ideea instalării pe locul unde au fost descoperite oasele și craniile omenești, a unui Crucifix în memoria prizonierilor care și-au pierdut viața în acele mlaștini. Înțelesesem că ideea noastră a plăcut și primăriei bălțene, conduse în acele timpuri de ucraineanul Vladimir Tonciuc, originar din satul Iabloana, Glodeni. Domnia sa a fost persoana care a susținut toate inițiativele jurnaliștilor de la "Curierul de Nord". 

S-au găsit și niște sponsori care au asigurat cheltuielile materiale pentru instalarea Troiței. Destul de repede am descoperit și doi meșteri populari care s-au angajat să confecționeze Troița. E vorba despre Pavel Curatu și Maxim Odagiu, ambii din raionul Glodeni. Aceștia, într-un termen relativ scurt, au creat o operă de artă, care, iată, se află în bătaia vântului, ploilor și ninsorilor, dar și a uraganelor politice, deja treizeci de ani.

Troița a fost sfințită pe 7 mai 1992.

Vom reveni cu detalii și amănunte de la acest eveniment.

P.S. Aflu chiar zilele astea de la consilierul municipal Bălți, Sergiu Burlacu, că Consiliul Municipal Bălți "a votat inițierea procedurii de formare a unui imobil cu destinație de construcții în spațiul unde au fost ținuți în captivitate, uciși și aruncați în gropi comune mii de oameni".

Sergiu Burlacu

Ieri la 20:37  · 

Necreștinește, de trupele NKVD-ist, au fost nimicite fără de milă și aruncate în gropi comune peste 3 800 de suflete, care au fost batjocorite în perioada celui de-al doilea război mondial, în cadrul Lagărului prizonierilor de război numărul 33 din Bălţi.

Regret faptul că majoritatea Consilierilor Municipali, controlați încă de Grigorișin, astăzi în cadrul ședinței Consiliului Municipal Bălţi, au votat inițierea procedurii de formare a unui imobil cu destinație de construcții, pe spațiul unde au fost ținuți în captivitate, uciși și aruncați în gropi comune mii de oameni.

Sper mult că în ceasul al doisprezecelea, acești consilieri își vor revedea poziția.

"LAGĂRUL MORȚII" CU NUMĂRUL 33 S-A AFLAT LA BĂLȚI ÎN PERIOADA 16 IULIE - 10 OCTOMBRIE 1944 ÎN LUNCA MLĂȘTINOASĂ A RÂULUI RĂUT 

Tot ce s-a scris despre lagărul morții din Bălți timp de aproximativ un deceniu de la descoperirea oaselor și craniilor omenești în lunca Răutului, s-a făcut doar în baza mărturisirilor bătrânilor, a martorilor oculari, a celor care au scăpat de acel calvar și au rămas în viață. Zic astea deoarece atunci când am inițiat serialul "Morminte fără cruce" în paginile "Curierului de Nord", nici o structură statală nu a îndrăznit să facă lumină asupra evenimentelor produse în vara și toamna anului 1944 la Bălți.  

Mult mai târziu, aproximativ peste un deceniu, la insistența Uniunii veteranilor de război ai Armatei Române şi a urmaşilor lor din R. Moldova precum și a Arhivei fostului județ Bălţi, s-au aflat primele informații oficiale despre activitatea lagărului de prizonieri din Bălţi. Dar nu și cele ce țin de numărul persoanelor care au murit în acest lagăr şi de locurile concrete de înhumare a decedaților. 

Potrivit lui V. L. Voronţov, director adjunct al Arhivei Militare de Stat din Rusia, Lagărul de prizonieri nr. 33 din cadrul NKVD-ului sovietic a fost creat la 26 septembrie 1943 în oraşul Poltava. La acel moment el avea drept sarcină primirea, selectarea şi transmiterea în locurile de detenţie a prizonierilor capturaţi după încheierea operaţiilor militare de la Uman şi Kirovograd. La Bălţi acesta a ajuns în timpul luptelor din cadrul operaţiei Iaşi-Chişinău şi s-a aflat în această localitate, potrivit sursei citate, în perioada 16 iulie – 10 octombrie 1944. Puncte speciale de capturare a prizonierilor, trei la număr, fusese create ceva mai devreme în localităţi învecinate Bălţiului, cum ar fi oraşul Făleşti, spre exemplu. 

Datele Arhivei moscovite arată că lagărul nr. 33 avea o capacitate de 20 mii de prizonieri iar punctele de capturare puteau să pimească până la 2 mii de persoane.  

În perioada cât a funcţionat nu doar la Bălți (septembrie 1943 – septembrie 1945) prin acest lagăr au trecut peste 331 mii de prizonieri, mulţi dintre care nu au mai ajuns la locurile de detenţie. În el s-au aflat militari germani, unguri, austrieci, polonezi, francezi, sârbi, horvaţi, belgieni, ucraineni, ruşi, cehi, italieni, români şi de alte naţionalităţi, arată documentul parvenit de la Arhiva militară de Stat din Rusia.

Datele neoficiale diferă de cele oferite de arhiva moscovită. Cei care ni le furnizau - persoane ce au stat în lagăr, rudele acestora, alți martori oculari ai tragicilor evenimente - ne spuneau că doar în perioada când s-a aflat la Bălți, prin lagărul nr. 33 au trecut circa 50 mii de persoane.

Ce a reprezentat Lagărul nr. 33 pentru Bălți și pentru întreaga umanitate, vedem și dintr-o altă sursă. E un răspuns oficial oferit, probabil, rudei unui prizonier german care a trecut prin lagărul din Bălți. Doar că acest răspuns e unul care nu este credibil. Vedeți și Dumneavoastră de ce. Potrivit directorului adjunct al Arhivei militare de Stat din Rusia, V. I Korotaev, la 27 septembrie 1945 ostașul german Ghenrih Șusler, a fost adus în spitalul special militar nr. 3783 pentru tratament din lagărul de prizonieri nr. 33, unde (!!!) pe 2 octombrie 1944... a murit de distrofie.

Nu știu dacă se va mai afla cândva numărul real al persoanelor care au trecut prin și au murit în lagărul nr. 33 din Bălți. Am impresia că nici o structură statală din RM nu a făcut nimic pentru a-l afla. Și e vorba nu doar despre cetățeni ai altor state. În lagăr au fost aduși cu forța militari mobilizați în Armata Română până la 1944 din Basarabia. E vorba despre buneii și părinții actualilor cetățeni ai Republicii Moldova. Facem un mare păcat daca nu încercăm, măcar, să aflăm unde zac osemintele lor.

PRIMELE NUME: DESPRE CEI CE AU STAT, AU MURIT, ORI AU FOST TRIMIȘI ÎN SPATELE FRONTULUI PENTRU "A-ȘI ISPĂȘI PEDEAPSA"

Atunci, la începuturi, nu am cunoscut prea multe nume ale foștilor prizonieri. Se întâmpla să vorbim cu cineva care a stat în lagăr, dar nu puteam să-i aflăm numele. Lumea se mai temea să vorbească deschis despre ceea ce a fost interzis zeci de ani să se vorbească. 

Dar primul nume al unui prizonier ce a stat și a murit în lagărul NKVD-ist nr. 33 l-am aflat ca de la... Dumnezeu. Muncitorii care semnalase descoperirea unor oase și cranii omenești în timp ce nivelau terenul unui viitor șantier, au găsit și o placă funerară cu un text gravat în limba ucraineană. Aceasta anunța că într-un mormânt din acea zonă își ducea somnul de veci Oliinik Kornil Mihailovici, născut în Bucovina în anul 1918 și decedat în lagărul din Bălți în 1944. 

Placa, se vede, fusese instalată pe un mormânt convențional de către cineva dintre rudele decedatului. Se presupunea că e vorba despre un mormânt frățesc, deoarece textul de pe placă ne spune că în el zac osemintele a sute de persoane tinere, care au murit departe de locurile natale. 

Puteți vedea fotografia acestei plăci montată împreună cu o altă poză, făcută, dacă nu greșesc, peste un an sau chiar doi de la inaugurarea Crucifixului. Iar majoritatea celor prezenți în poză sunt persoane care au trecut prin acel lagăr. Sunt sigur de aceasta, deoarece ambele poze și montajul îmi aparțin.

Din materialele ce au fost publicate în "Curierul de Nord", în măsura posibilităților, am putut descoperi doar câteva nume. Nume despre care au povestit rudele celor pătimiți, ori chiar foști prizonieri scăpați ca prin minune de la moarte. Le prezentăm mai jos, dar vă rog să realizați, în primul rând, că au trecut deja trei decenii de la momentul celor publicate. Și in al doilea rând, că acestea au fost scrise din amintirile unor persoane ce au trecut prin lagăr, a rudelor sau cunoscuților celor ce au stat aici, amintiri răscolite din memorii după circa 50 de ani de la evenimentele tragice.

În numărul din 6 martie 1992 găsim, de exemplu, "Mărturisirile unui prizonier al lagărului de concentrare din Bălți", un material de proporții cu acest titlu, dar din care nu putem afla numele celuia ce a oferit detalii ziariștilor. Prizonierul a dorit să rămână în anonimat, probabil, din motiv de teamă să nu fie persecutat. Dar ne-a spus că este născut în localitatea Egorovca, județul Soroca. Tot el îl numește pe Ion Cencișciuc. un alt prizonier care îi oferise cojocul său pentru a se încălzi atunci când suferea de friguri. 

Procopie Duminică din Trifănești, Florești este cel de-al doilea prizonier numele căruia l-a aflat "Curierul de Nord".  Jurnalista Tatiana Sturza, cea care a consemnat un materialul la această temă, scrie: "L-am găsit întâmplător, mai bine zis ne-a găsit el pe noi, Procopie Duminică fiind bălțean. Venit la redacție zilele trecute pentru a-i face o Scrisoare către Parlament, am legat întâmplător capăt de vorbă, cu uimire aflând că este un om dintre cei 45 mii de prizonieri ai lagărului din Bălți, pe care ne-am apucat să-i căutăm. Iată ce ne-a povestit...:" 

Încheiem aici relatarea Tatianei Sturza cu gândul să includem în altă pagină a blogului toate mărturisirile lui Procopie Duminică preluate, desigur, din "Curierul de Nord".

Președintele comitetului executiv al raionului Glodeni în 1992, Leonid Istrati, într-un alt material publicat în paginile „Curierului de Nord” povestea că avea doar șapte ani când în toamna lui 1944 a venit la Bălţi pentru a se întâlni cu tatăl său. „Am văzut chinurile oamenilor aflaţi după rândurile de sârmă ghimpată şi în acele câteva minute câte ne-au dat ca să-l vedem pe tăticu, mi se pare că îmbătrânisem şi eu. Tata avea atunci 32 de ani. I-a fost permis să ne ţină în braţe câte un minut pe fiecare din cei trei copii, iar când i-a venit rândul surorii mai mici, nu ştiu de ce soldatul s-a supărat şi l-a bătut pe tata, noi fiind alungaţi. L-am zărit apoi de departe, de la vre-o 50-100 de metri. Mai mult nu l-am văzut. A fost dus în Sâktâvkar, unde a murit”. 

Bălţeanca Xenia Ruban ne-a scris că soţul ei a fost ofiţer în Armata Română şi direct de la Iaşi a fost adus de sovietici la Bălţi. „Zi şi noapte stăteam lângă lagăr şi vedeam cum îi duceau de vii la groapă. Nu li se dădea nimic de mâncat, li se aruncau doar coji de harbuz şi bostan, precum şi ştuleţi de porumb. Soţul meu a rămas viu, dar de câte ori a scris pe la Chişinău, nimeni niciodată nu i-a răspuns, de parcă acest lagăr ar fi fost undeva în altă ţară”. 

Iar Emilia Ţurcanu, fiica fostului prizonier al lagărului bălţean, Efteni Ţurcanu din Baraboi, Donduşeni, spunea la un an după instalarea Troiţei că intrase între timp în posesia unui răspuns primit de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova în care era înştiinţată că „în fondurile de documente aflate la păstrare în Arhiva Naţională nu sunt date despre Ţurcanu Efteni Calistrat şi că instituţia nu dispune de informaţii despre lagărul de prizonieri din Bălţi”.

Un alt nume despre care s-a scris oficial că a trecut prin lagărul de la Bălţi, dar de soarta de mai departe a căruia încă nu se ştie nimic, este cel al rusului Gust Vladimir Petrovici, născut la 1917 şi care împreună cu alţi circa 4000 de ofiţeri prizonieri de diferite naţionalităţi au fost expediaţi pe 30 iunie 1944 de undeva de pe linia întâia a frontului în lagărul nr. 27 al nkvd-ului sovietic din Krasnogorsk. Dar înainte de a fi trimişi la punctul de destinaţie, aceştia au trecut prin lagărul de triere din Bălţi. Cel puţin aşa arată unul din documentele Arhivei militare de stat din Federația Rusă, în posesia căruia intrase Uniunea veteranilor de război ai Armatei Române şi a urmaşilor lor din R. Moldova.

Si încă un nume. Că e real sau inventat, întrebați-o pe Lilia Bicec-Zanardelli, autoarea romanului "Lagărul 33", roman editat acum câțiva ani, iar mai apoi publicat și în limba italiană în Italia, unde s-a stabilit cu traiul autoarea. Lilia Bicec-Zanardelli i-a zis Vittorio Monttini. Iată ce scrie ea în prefața cărții la această temă.

"Romanul evocă un episod dramatic din perioada celui de-al Doilea Război Mondial. Este cazul masacrului din preajma Bălţiului, un oraș situat în nordul Basarabiei. Această zonă mlăștinoasă din lunca Răutului a devenit mormânt pentru mii de soldați aliați ai Germaniei fasciste. Povestirile celor care au luptat pe Frontul de Est sunt mărturie că mulți prizonieri au fost lichidați prin împușcare, alții au fost duși în lagărele din Moldova și Transnistria. Protagonistul romanului, Vittorio Monttini, prizonier de război de origine italiană este unul din puținii supraviețuitori ai hecatombei. Se salvează evadând din groapa comună. Trece printr-un lung delir provocat de glonțul din omoplat și tifosul exantematic. Când se întremează de-a binelea și decide să se predea autorităților este deportat în Siberia împreună cu familia care l-a salvat. Astfel rămâne prizonier pentru toată viața într-o țară străină, cu un sistem ostil, dar în care este prins ca într-o lavă incandescentă. Prima scrisoare trimisă în taină părinților îi este confiscată. Fiind considerat spion american este transferat într-o închisoare cu regim strict. Destinul îl trece nemilos printr-o serie de galerii ale vieții, îl aruncă în abisuri, și-l scoate la țărm când speranțele sunt minime. Supraviețuiește tuturor vicisitudinilor urmărit de o constantă și nestăvilită dorință de a se întoarce acasă, în Italia. Personajul ajunge a fi un mesager al morților pentru care are un angajament… Între timp devine tată. Își dă seama că are încă o datorie importantă, ambele responsabilități fiind esențiale. Romanul este o reflecție asupra trecutului în care protagonistul este implicat în tot ce se întâmplă în societatea din spațiul ex-sovietic. După căderea zidului din Berlin speră să revină în sfârșit în Italia, astfel restabilindu-și echilibrul sufletesc. Însă fantoma masacrului din Bălți îl urmărește. Ajuns bătrân nu-i mai este teamă de autorități și-i povestește nepoatei sale adevărul despre miile de militari, aliați ai Reich-ului, ajunși prizonieri ai lagărului nr. 33 din Bălți și masacrați. Mesajul romanului se bazează pe date autentice care au suport istoric, iar pe parcursul narațiunii imaginarul se alternă cu o existență concretă. Actualmente pe acest loc este o simplă Troiță instalată la 7 mai 1992 de către ziariștii săptămânalului „Curierul de Nord”, iar pământul din împrejurime continuă să suspine."